duminică, 24 iulie 2016

23 iulie 2016 - ziua în care am stat cu ochii pe mama, nu în telefon

În primul rând aș vrea să vă fac o confesiune. Mă enervează de mor toate site-urile gen expunere.ro, leacurinaturiste.ro, fatebineacum.ro sau din aceeași arie, nu pentru că cei care scriu articole pe site-urile respective sunt semi - analfabeți (dar și din cauza asta), ci pentru că mint cu nerușinare și încearcă să păcălească oamenii. Primul lucru pe care l-am citit astăzi, când m-am trezit. în news feed era un articol de pe un site de genul acesta, care avea ca titlu „Diabetul se poate vindeca în câteva minute”. Am dat click. ca proasta pe link. iar articolul spunea că nu știu ce operație la stomac poate avea efecte nu știu de care asupra pancreasului și așa scapi de diabet. Nu sunt doctor, dar nici nu trebuie să fiu ca să vă spun că diabetul nu trece. Punct. Nu că nu trece cu operații la stomac. Nu trece. Nu se vindecă. O dată ce te-ai procopsit cu el, îți va fi companion toată viața, însă, dacă știi să te împrietenești cu el, dându-i medicamente pentru a-l ține sub control și renunțând definitiv la alcool, zahăr și alte câteva mâncăruri, poți să ai momente în care uiți de el. Știu asta pentru că am doi părinți diabetici pe fond de stres, dar care, culmea, nu sunt stresați de faptul că îl au.

Așa cum diabetul nu se vindecă dacă te operezi la stomac, nici cancerul nu se vindecă dacă mănânci ouă de prepeliță crude. dacă bei apă neîncepută cu lămâie și bicarbonat de sodiu sau dacă juri să nu mai orice. Cancerul e o boală de care scapi dacă te înarmezi cu răbdare, gânduri bune și frumoase și dorința de a scăpa de el. Dar despre asta v-am mai povestit și în zilele trecute și sper că ați reținut că mi-ar plăcea să văd oameni zâmbind mai des în fața problemelor și să văd cât mai puține fețe împovărate și gri când se termină perioada de reduceri la H&M. Dar să vă povestesc despre ce am făcut azi.

De obicei, vara prind foarte puține week-enduri acasă pentru că mereu fug cu copiii frumoși prin tabere de unde uit să mă mai întorc sau, în cazul verii din anul acesta, îmi iau câteva zile libere să dau o fugă până în Vamă cu o mână de oameni care îmi sunt dragi și cu care îmi place să îmi petrec timpul liber. Și în week-endurile în care stau acasă, aleg ca sâmbăta să mi-o petrec cu ai mei, care și-au format un tabiet să bată hipermarketurile în lung și în lat pentru a face cumpărăturile pentru casă pentru săptămâna ce urmează. De obicei, sâmbetele mele presupun împins un cărucior din punctul A în punctul B, unde mama mă lasă să o aștept până vine ea cu un raion întreg în brațe, în timp ce scroll-uiesc pe facebook sau pe instagram sau tap-uiesc pe snapchat. Astăzi, însă, am ales să uit telefonul în geantă și să nu o mai las pe mama să care singură toate lucrurile de la raion la cărucior, ci să le car eu în timp ce ea îmi povestește ce mai roade Cox, ce mai face Seth, cum se mai simte bunică-mea și cum mâine se împlinesc 33 de ani de la cununia ei religioasă cu tata. Cred că una din marile mele întrebări va rămâne mereu ce au făcut ei în cei 6 ani în care au fost căsătoriți și m-au amânat pe mine, dar nu cred că voi afla vreodată răspunsul la întrebarea asta, pentru că zău că mi-e și rușine să o vociferez. Probabil că și copiii mei o să mă întrebe de ce i-am făcut așa târziu, iar mie o să îmi fie rușine să le răspund „că a întârziat tac-tu în viața mea”.

Problema e că am impresia că exagerez uneori în privința maică-mii. Adică azi nu am vrut să o las să care nici măcar două cepe verzi până când, când mi le-a luat din mână și mi-a zis foarte ferm „Dă-le încoace și du-te și caută-l pe taică-tu”. Și pe bună dreptate. Cred că procesul de „a-i fi alături” nu presupune să o menajez și să mă port cu ea ca și cum ar fi invalidă sau nu ar mai avea putere în corp, sau cel puțin nu acum, când abia mă dezmeticesc și îmi dau seama de ce urmează. Cu siguranță vor veni momente în care nu o să mai aibă putere să stea 6 ore în plimbări cu mine, în timp ce căutam deodorante care să miroasă exact cum ne place nouă, geluri de duș exfoliante, nu cu cremă inclusă în ele sau sau saleuri cu brânză, nu simple. Dar dacă mai e puțin până la perioada aia, cred că măcar în puținul ăsta rămas ar trebui să o las să mai care niște icre, cașcaval și două iaurturi într-o mână și somon file, 400 de grame de brânză și pâine cu ceapă în cealaltă. O să am suficient timp să mă duc singură sau, în cel mai bun caz, cu tata în hipermarketuri cu listuța pregătită meticulos și să mă enervez că mama nu e cu noi, că ea știe mult mai bine unde e Activia ăla bun care îi place bunică-mii și fără de care nu avem voie să ne prezentăm înapoi acasă după o zi de expediție.

Cred că fiecare perioadă a vieții are farmecul ei. Niciodată când eram adolescentă nu mi-am dorit să fiu adult și cred că de prea puține ori când eram copil îmi doream să fiu mare și asta doar din cauză că voiam să mă machiez și să port și eu pantofi roșii, cu toc, așa cum poartă mama. Întotdeauna am reușit să mă bucur de momentele pe care le trăiam, mai puțin alea din adolescență când plângeam după diverși și tânjeam după dragostea lor, dar acum, când îmi aduc aminte de momentele alea, zâmbesc cu gândul „Of... că tare proastă am mai fost”. Aceeași regulă cred că o să se aplice și în perioadele următoare pentru mama și pentru mine. Nu pot să spun că aceste perioade o să aibă FARMECUL lor, dar particularități cu siguranță. Fiecare perioadă, începând cu cea a investigațiilor, continuând cu cea a tratamentului și terminând cu cea a operației și după, o să aibă ceva deosebit față de celelalte pe care le-am întâlnit până acum. Nu o să mă bucur de ele, așa cum făceam de copilărie, nu o să simt că lumea e a mea, așa cum făceam în adolescență și cu siguranță nu o să adorm în fiecare seară zâmbind ca în primele seri de locuit singură și intrat în lumea adulților responsabili, care își plătesc singuri lumina și întreținerea. Evident, nu o să pot să descriu niciodată vreuna din perioadele următoare ca „cei mai frumoși ani” sau „ceva de care mi-aduc aminte cu plăcere”, dar cu siguranță vor fi niște perioade despre care mama le va povesti nepoților ei. Parcă mi-o și închipui grizonată, plantând o orhidee în curte spunându-i lui fie-mea deja adolescentă: „păi și tu stai să plângi după un bou? Maică-ta când era un pic mai mare ca tine mergea cu mine prin spitale și eu când eram cam de vârsta ei băteam cancerul la fundul gol. Pune mâna și găsește-ți altul pentru ziua de mâine, nu te mai gândi la ăla de ieri!”

Dar, cu toate că azi a fost una din cele mai călduroase zile din ultimul timp, a fost o zi superbă. A fost o zi în care timp de 7 ore cred că mi-am verificat de 3 ori telefonul și am trimis două mesaje scurte și am dat un singur în telefon pentru a amâna pentru mâine niște planuri pe care mi le făcusem pentru azi. Nu pentru că nu aș fi vrut să mă duc să văd ce face verișorul meu rănit, ci pentru că mi-am dat seama cât de multe sâmbete am pierdut necărând iaurturi și am vrut să le înghesui pe toate în cea de astăzi. Nu am reușit pentru că, evident, nimeni nu aduce în prezent timpul pierdut în trecut. dar am reușit să schimb ceva la mine, cea veșnic cu telefonul în mână și cea mereu online pe facebook.

Ce e enervant e că a fost nevoie de așa ceva ca să îmi dau seama cât de mult timp am pierdut până acum în toate zilele în care am ales să socializez virtual, cu persoane care nu erau lângă mine, în loc să socializez real, cu ai mei, care au atâtea povești grozave dacă îi rogi frumos să ți le povestească. Tata nu o să obosească niciodată să îmi povestească despre accidentul lui de motocicletă pe care l-a avut în timp ce se ducea la casa maică-mii ca să o ceară de nevastă, iar mama o să îmi povestească mereu cu același entuziasm de colegii ei din Șincai, de cum tata i-a desenat robinetul pentru prezentarea licenței și despre cum eram eu când eram mică.

Încercați, dragilor, să ridicați ochii din telefon atunci când aveți persoane în jurul vostru. Știu că e greu să adunați toți oamenii în același timp, în același loc, astfel încât să nu aveți nevoie să le scrieți unora pe facebook și altora să le dați o inimioară pe instagram. Însă, cred că dacă ne chinuim puțin, ne facem timp să vedem toate persoanele dragi într-un interval de mai multe zile și să râdem împreună în timp ce avem în față o cană de cafea, o scrumieră și niște țigări sau în timp ce vânăm iaurturi prin Auchan. Știu că tehnologia ne face viața mai ușoară, știu că goana dupa Pokemoni dă dependență, dar și momentele în care stați la povești pot da aceeași dependență plăcută și, poate, singura sănătoasă.

Noi suntem bine. Sper din suflet că și voi! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu