sâmbătă, 23 iulie 2016

22 iulie 2016 - ziua în care mama și-a făcut biopsia

De câteva luni încoace mi-e foarte greu să adorm. Nu știu să vă spun din ce cauză, dar când mă pun în pat mă simt de parcă dacă închid ochii o să se întâmple ceva tragic și mă panichează fiecare zgomot, fiecare câine care latră sau fiecare moment în care pornește frigiderul. Și reușesc să adorm pe la 3-4 dimineața, iar apoi mă trezesc vioaie pe la 10-11 și mă apuc de diverse treburi prin casă, pentru tabere sau pentru alte idealuri pe care vreau să mi le ating.

Azi - noapte m-am tot foit până am adormit și am impresia că m-am trezit de câteva ori și pe parcursul nopții, dar asta mi se întâmplă mereu când știu că trebuie să mă trezesc a doua zi mai devreme decât de obicei. Azi a fost una din acele dimineți. Mi-am pus ceasul să sune la 8, însă nu știu cum naiba am reușit să dorm atât de profund încât să nu aud nici un fel de alarmă până la ora 9 fără 10 când m-am trezit din senin. În 10 minute trebuia să fiu jos și să merg cu ai mei spre Fundeni, unde fusese programată mama pentru biopsie.

Mama mereu a trăit și trăiește într-o tensiune groaznică. Cred că toată anxietatea asta a mea e dobândită cumva de la ea, pentru că mereu își face griji, ba pentru mine care umblu brambura nopțile pe străzi, ba pentru tata că trebuie să se opereze de cataractă și nu în ultimul rând pentru mama ei și bunica mea, care e bătrână și e mereu supărată că nu mai poate să deretice prin casă așa cum o făcea înainte și nu mai poate să se cațere pe scaune să spele lămpile sau să stea în genunchi și să frece covoarele. Și e normal. Cred că e foarte enervant și frustrant să vezi că nu mai ești în stare să faci un lucru pe care până acum câțiva ani îl făceai aproape săptămânal, fără să te jeneze absolut nimic înafară de un plod mic care aleargă prin casă și nu îți dă pace când gătești sau ștergi praful de pe biblioteca din sufragerie.

Dar să revenim la mama. Mama își face griji pentru că așa e obișnuită și pentru că așa e ea. Și când chiar nu are de ce să își mai facă griji pentru apropiații ei, își face griji despre ce se întâmplă la ea la birou. Azi, cât am așteptat în spital, mi-a explicat de mai multe ori că ea credea că o să terminăm mai repede,că ea trebuie să ajungă la birou să facă nu știu ce acte pentru nu știu ce lucrare, și ce o să se facă oamenii ăia fără actele făcute de ea. Și nu i-am zis nimic pentru că după aia îmi servea acel clasic „ei bine... atunci nu îți mai povestesc nimic”, dar mă enerva înfiorător că nici în momentele alea nu voia să se pună pe ea pe primul loc și să mai uite de ce se întâmplă la birou, mai ales că are niște colege și niște șefi care sigur pot face lucruri în absența ei. Cu atât mai mult cu cât toată lumea din „întreprindere” cum îi zice tata, știe prin ce trece mama și o sprijină așa cum poate și știe fiecare. Oricum. printre momentele în care se întreba ce se întâmplă la birou, am stat mult de vorbă. I-am povestit de Mihai, care când s-a dus la Floreasca având o coastă ruptă, ăia năuci l-au trecut în catastife „Dumitru Nicolau” în loc de „Mihai Nicolau” și după aia tot pe el îl certau că nu și-a zis numele corect, de cum doctorii i-au zis să rămână internat peste noapte în spital, dar el n-a vrut să audă nici în ruptul capului de așa ceva și a plecat pe proprie răspundere și semnătură acasă. Despre cum s-a întors a doua zi și l-au mai pus să facă o radiografie după care, când a cerut puțină apă, o asistentă s-a oferit să îl hidrateze prin perfuzie, că ei dozatoare de apă nu au prin preajmă, înafară de cel din cabinetul asistentelor, care e plătit și alimentat din banii asistentelor, deci nu au cum să se alimenteze pacienții din el. Și râdeam de nu mai puteam, de ne auzea tot holul și de se uita toată lumea la noi cu invidie că noi râdem, când e coadă la cabinetul de consultații oncologice, dar zău că mi se pare că le-am făcut ziua mai bună măcar câtorva de acolo. Și chiar stau și mă gândesc dacă nu e mai bine să îi râzi în față bolii ăsteia nasoale, decât să stai să te gândești la ce și cum o să fie.

Știu că e un clișeu să spui că râsul e cea mai bună terapie, însă chiar am ajuns să cred asta. Mi se pare că dacă ești în stare să râzi în momentul în care aștepți să intri într-un cabinet ca să ți se ia țesut dinăuntrul sânului și să aștepți să îți spună cineva oficial, ce ți-au spus doi doctori specialiști neoficial, chiar ești pregătit să lupți și ai și toate armele la tine. Și pe lângă toate arme, ai și rezerve de muniție. Și, mai ales, să fii în stare să spui cu voce tare și să recunoști că suferi de boala asta, dar să vrei să auzi doar ce trebuie să faci ca să o învingi, în loc să fii în negare, să urli, să plângi sau să suferi în orice fel doar la gândul că s-a abătut asupra ta o mizerie ca asta, înseamnă că trebuie să fii un om mai puternic decât ăla din Legendele Olimpului care ducea lumea pe umerii săi și pe care îl chema Atlas.

Știu că e foarte greșit, dar uneori am momente în care mă gândesc cum aș reacționa eu dacă aș fi în locul ei și îmi dau seama că în nici un caz așa. Cel mai probabil că nu aș abandona lupta asta, ba chiar aș duce-o cu îndârjire, dar aș avea nevoie de o perioadă mult mai lungă în care să mă pot obișnui cu gândul și cu ce urmează și aș avea nevoie de o perioadă în care să fiu singură, pe un vârf de munte, să port un dialog închipuit cu Dumnezeu și să urlu de nervi și de supărare. Dar, asta nu face decât să reflecte diferențele dintre oameni, modul lor de a privi viața și obstacolele pe care ți le scoate în cale și reacțiile pe care le ai în momentul în care îți dai seama că cele mai mari probleme în viață nu sunt legate de faptul că alții au Iphone 6 în timp ce tu ai un Samsung învechit sau de faptul că alții au un salariu mai bun ca al tău, paradoxal, muncind mult mai puțin. Viața e nedreaptă pentru că te lovește unde te doare mai tare, atunci când te aștepți mai puțin și are tot felul de talente care de care mai macabre. Dar cred cu tărie că de fiecare dată când viața îți mai pune o piedică și te pune la pământ, tot ce trebuie să faci e să te ridici, să te scuturi un pic și să spui încet, cât să te auzi doar tu „You hit like a bitch”. Altfel, o să rămâi acolo, jos, de unde lumea se vede total diferit. Se vede mai urât, se vede pe jumătate și de unde în nici un caz nu poți vedea cum se face cerul roz când apune soarele, culorile pe care le au copacii pe străzile din București și de unde, cu siguranță, nu îți poți vedea mama răzând când îi povestești lucruri.

Toți, dar absolut toți prietenii mei spun despre mine că sunt puternică. Sunt absolut convinsă că nimeni nu m-ar categorisi drept o femeie slabă (din orice punct de vedere) sau proastă. Și tot timpul mi-a plăcut să aud asta. De fiecare dată când auzeam „Miriam, tu ești puternică” indiferent de context se umflau penele pe mine ca pe cocoșii care ies la agățat găini. Însă, astăzi am descoperit o femeie mult mai puternică decât mine. Femeia care își face griji pentru oricine și din orice este de o mie de ori mai puternică și mai pregătită pentru ce urmează decât mine. Femeia asta o să mute munții din loc în timp ce o să îl certe pe tata pentru cum conduce și pe mine că am uitat să o anunț când am ajuns acasă. Vă zic sigur asta.

Așa că, dragilor, vă spun sincer și cu mâna pe inimă că atâta timp cât aveți puterea să râdeți de să vă audă toată lumea și să nu vă pese, aveți puterea să învingeți orice. Și, mai ales, dacă aveți oameni pe lângă voi care să râdă cel puțin la fel de tare, atunci sunteți gata să vă duceți pe orice câmp de luptă la orice oră din zi și din noapte. Așa că, vă rog: râdeți. Sau dacă nu râdeți, măcar zâmbiți. Petreceți-vă timpul cu cei dragi ai voștri și povestiți orice vă vine fără teama că veți fi judecați. Oamenii care vă iubesc nu vă judecă niciodată. În cel mai rău caz vă ceartă când spuneți tâmpenii, dar vă promit că o să le treacă repede. Pentru că oamenii care vă iubesc și pe care îi iubiți sunt singurele resurse pentru o viață așa cum vă doriți și partea cea mai frumoasă este că nu știi niciodată când se epuizează aceste resurse.

Noi suntem bine. Sper din suflet că și voi! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu