vineri, 22 iulie 2016

21 iulie 2016 - ziua în care mama s-a programat la biopsie

Cred că unul din cele mai enervante feature-uri ale facebook-ului e acela cu „on this day” în care îți arată ce postai acum un an, acum doi sau acum cinci. Și cand scroll-uiești cu ochii în telefon îți faci o autoanaliză, îți dai seama cine erai atunci și cine ești acum, îți amintești de lucrurile bune sau de greșelile pe care le-ai făcut când erai prea tânăr ca să îți dai seama că fericirea se construiește în etape, nu vine de-a gata și nu constă într-o notă mare la un test sau în faptul că ești preferatul profesorilor. Mă rog... alea sunt momentele în care poți să faci diferența între tine cel de atunci și tine cel de acum.

În cazul meu, diferențierea asta nu se mai face în funcție de ce postam pe facebook acum nu știu câtă vreme. În cazul meu, diferența se face între cine eram înainte să aflu că mama are cancer la sân și cine sunt acum, când trebuie să mă lupt nu numai cu ideea în sine și cu acceptarea ei, ci cu lupta pe care trebuie să o port împreună cu ea. Pentru că orice om are nevoie de alți oameni lângă el ca să îi facă zilele mai frumoase. Și dacă unii dintre noi au nevoie de o cană de cafea din partea celui mai bun prieten, mama are nevoie zilele astea de mine să îi spun că o să fie bine și că o să trecem împreună peste toată mizeria asta care ni se întâmplă amândurora. Pentru că în momentul în care afli că persoana care te-a făcut să devii ce ești astăzi trebuie să se lupte cu cea mai nemernică boală a zilelor noastre, nu mai e vorba doar de lupta pe care o poartă ea, ci și de cea pe care o porți tu și restul familiei tale. Și în momentul în care, înafară de lupta ta, trebuie să sprijini și alți soldați de lângă tine să înfrângă armata adversă e al dracului de greu, însă nu imposibil.

Nu pot să vă descriu exact ce simt. Nu pentru că e copleșitor, nu pentru că nu sunt în stare, ci pentru că nici eu nu știu exact. Nu știu de unde să îmi apuc ideile și sentimentele și nu știu dacă mâine o să mai fiu la fel de întreagă la cap cum sunt astăzi. Nu știu dacă sau când o să clachez și o să zic că nu mai pot să stau pe câmpul de luptă și nu știu nici dacă o să pot vreodată să mă prefac că nu se întâmplă, de fapt, că mama de fapt e doar un pic răcită și că o cură de antibiotice puternice o să o facă bine și o să o pună pe picioare. Tot ce știu este că în momentele astea am două frustrări.

Prima este că nu am pe cine să dau vina. Nu am pe cineva căruia să pot să îi zic că nu e frumos să faci așa ceva cuiva, că nu așa se rezolvă problemele și că trebuie să își ceară scuze și să repare greșeala pe care a făcut-o. Nu am la cine să mă uit urât și nu am pe cine să plănuiesc să distrug împreună cu prietenii mei în timp ce bem cidru și ne înghesuim pe băncuțele de la J'ai Bistrot. Nu am pe cine să bat cu urzici peste gură și nu am la cine să țip sau pe cine să pălmuiesc. E doar o situație în care am ajuns cu o viteză pe care nu am simțit-o niciodată și mi se pare că joc într-o horă de nuntă, la 5 dimineața cu toți bețivii din sat fără dinți în gură și care se dau la mine cu replici proaste de agățat. Și nu pot să ies din hora asta pentru că altfel se supără mirele și mireasa. Altfel, aș fi fost plecată de mult.

A doua este că nu știu de unde să apuc totul. Adică știu care e procesul, știu exact toți pașii pe care trebuie să îi urmeze ea și mai știu că trebuie să fiu mereu lângă ea în timp ce face pașii ăștia, ca să o mai distrez cu poveștile mele despre Endy și cum ne uităm la filme o dată pe săptămână și după aia stăm cu orele de vorbă despre tot ce ne apasă, despre Andrei care e extenuat că are prea mult de muncă sau despre Mihai care își rupe coaste când vrea să fie copil încă o dată și să alunece pe diverse scări. Pentru că, la fel ca mine, mama are nevoie de orice distragere a atenției de la ce se întâmplă și dacă poveștile mele și ale dragilor mei o distrează, atunci o să i le spun pe toate, cu riscul de a mă repeta. Dar, înafară de proces, sunt total pierdută. Poate că din cauză că de fiecare dată când apare o problemă, sunt prima care vine cu soluții la ea. Poate nu cele mai bune, poate uneori pun doar plasturi pe răni deschise, cât să se oprească un pic sângerarea, însă în cazul ăsta nu există nici un plasture pentru rana asta și nici o soluție la asta. Sau, cel puțin, nu una pe care să o pot crea eu și care să vină din inițiativa mea, din ideile mele și din forțele mele. Singura soluție e să ne înarmăm cu răbdare, să mergem la diverse clinici pentru diverse investigații și, după aia, să se apuce de tratament.

Și cred că cel mai rău mă irită mila pe care o citesc în ochii celorlalți. În ochii celor care își fac cruci când mama le povestește ce i se întîmplă și în ochii celor cărora le zic că nu pot să fac diverse lucruri sau să ajung în anumite locuri din cauză că trebuie să merg cu mama la doctor. Nu suntem demne de milă, dragilor. Și vă jur că înțeleg că ne vreți binele, însă uneori ne faceți mai mult rău. Pentru că amândouă suntem încă bine cu nervii și încă mai râdem la glume proaste și nesărate și încă avem încredere în faptul că viața o să țină cu noi și, încet - încet, o să transforme toată perioada asta într-un subiect pe care să îl dezbatem când mama o să aibă aproape 100 de ani și eu o să vin în vizită la ea să își vadă nepoții și strănepoții.

Dacă învățăm ceva din asta? Cu siguranță. Învățăm că orice durere fizică, dacă nu trece cu ibuprofen, trebuie să fie vindecată de un doctor și că orice durere psihică trece atâta timp cât ai oameni care să te țină cu picioarele pe pământ atunci când ne e greu. Că trebuie să avem grijă de noi și să ne iubim viața, așa cum vine ea, cu bune cu rele, cu momente frumoase și mai puțin frumoase, dar că fiecare răsărit nou de soare nu prevestește altceva decât o altă zi în care poți să zâmbești cel puțin o dată.

Până acum suntem bine. Avem o doctoriță minunată, care ne spune ce trebuie să facem și care ne recomandă cele mai bune lucruri și ne explică răbdătoare pașii. Suntem abia la început, pe un drum ce știm că o să fie greu și anevoios, însă, cu siguranță o să putem să îl străbatem împreună. Azi am fost să o programăm la biopsie, și am reușit să ne mișcăm tare repede, așadar mâine, la ora 10 ne prezentăm la spital pentru o înțepătură mică, după care, în timp ce așteptăm rezultatele o să mergem să facem alte investigații.

Vreau să înțelegeți că postările mele viitoare nu au ca scop să mă plâng de ce mi se întâmplă și de cât de nedreaptă e viața. Cred că viața ne oferă fiecăruia exact cât putem să ducem și nimic mai mult, iar dacă prin asta trebuie să trecem, înseamnă că cineva, acolo sus a știut că suntem suficient de puternice să trecem și prin asta. Vreau ca ce vă povestesc acum și ce urmează să vă povestesc de acum încolo să fie niște lucruri pe care cei care, doamne ferește, trec prin ce trec eu să le poată citi și să își dea seama că nu sunt singurii care trec prin asta și că trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și pe cei care ne sunt aproape, chiar dacă asta presupune să alergi mai tare când te dor picioarele, să dormi mai puțin decât simți nevoia și să înțelegem că, orice ar fi, nimic nu e mai frumos decât să lupți pentru o cauză care merită.

Noi suntem bine. Și sper din suflet că și voi sunteți. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu