duminică, 24 iulie 2016

23 iulie 2016 - ziua în care am stat cu ochii pe mama, nu în telefon

În primul rând aș vrea să vă fac o confesiune. Mă enervează de mor toate site-urile gen expunere.ro, leacurinaturiste.ro, fatebineacum.ro sau din aceeași arie, nu pentru că cei care scriu articole pe site-urile respective sunt semi - analfabeți (dar și din cauza asta), ci pentru că mint cu nerușinare și încearcă să păcălească oamenii. Primul lucru pe care l-am citit astăzi, când m-am trezit. în news feed era un articol de pe un site de genul acesta, care avea ca titlu „Diabetul se poate vindeca în câteva minute”. Am dat click. ca proasta pe link. iar articolul spunea că nu știu ce operație la stomac poate avea efecte nu știu de care asupra pancreasului și așa scapi de diabet. Nu sunt doctor, dar nici nu trebuie să fiu ca să vă spun că diabetul nu trece. Punct. Nu că nu trece cu operații la stomac. Nu trece. Nu se vindecă. O dată ce te-ai procopsit cu el, îți va fi companion toată viața, însă, dacă știi să te împrietenești cu el, dându-i medicamente pentru a-l ține sub control și renunțând definitiv la alcool, zahăr și alte câteva mâncăruri, poți să ai momente în care uiți de el. Știu asta pentru că am doi părinți diabetici pe fond de stres, dar care, culmea, nu sunt stresați de faptul că îl au.

Așa cum diabetul nu se vindecă dacă te operezi la stomac, nici cancerul nu se vindecă dacă mănânci ouă de prepeliță crude. dacă bei apă neîncepută cu lămâie și bicarbonat de sodiu sau dacă juri să nu mai orice. Cancerul e o boală de care scapi dacă te înarmezi cu răbdare, gânduri bune și frumoase și dorința de a scăpa de el. Dar despre asta v-am mai povestit și în zilele trecute și sper că ați reținut că mi-ar plăcea să văd oameni zâmbind mai des în fața problemelor și să văd cât mai puține fețe împovărate și gri când se termină perioada de reduceri la H&M. Dar să vă povestesc despre ce am făcut azi.

De obicei, vara prind foarte puține week-enduri acasă pentru că mereu fug cu copiii frumoși prin tabere de unde uit să mă mai întorc sau, în cazul verii din anul acesta, îmi iau câteva zile libere să dau o fugă până în Vamă cu o mână de oameni care îmi sunt dragi și cu care îmi place să îmi petrec timpul liber. Și în week-endurile în care stau acasă, aleg ca sâmbăta să mi-o petrec cu ai mei, care și-au format un tabiet să bată hipermarketurile în lung și în lat pentru a face cumpărăturile pentru casă pentru săptămâna ce urmează. De obicei, sâmbetele mele presupun împins un cărucior din punctul A în punctul B, unde mama mă lasă să o aștept până vine ea cu un raion întreg în brațe, în timp ce scroll-uiesc pe facebook sau pe instagram sau tap-uiesc pe snapchat. Astăzi, însă, am ales să uit telefonul în geantă și să nu o mai las pe mama să care singură toate lucrurile de la raion la cărucior, ci să le car eu în timp ce ea îmi povestește ce mai roade Cox, ce mai face Seth, cum se mai simte bunică-mea și cum mâine se împlinesc 33 de ani de la cununia ei religioasă cu tata. Cred că una din marile mele întrebări va rămâne mereu ce au făcut ei în cei 6 ani în care au fost căsătoriți și m-au amânat pe mine, dar nu cred că voi afla vreodată răspunsul la întrebarea asta, pentru că zău că mi-e și rușine să o vociferez. Probabil că și copiii mei o să mă întrebe de ce i-am făcut așa târziu, iar mie o să îmi fie rușine să le răspund „că a întârziat tac-tu în viața mea”.

Problema e că am impresia că exagerez uneori în privința maică-mii. Adică azi nu am vrut să o las să care nici măcar două cepe verzi până când, când mi le-a luat din mână și mi-a zis foarte ferm „Dă-le încoace și du-te și caută-l pe taică-tu”. Și pe bună dreptate. Cred că procesul de „a-i fi alături” nu presupune să o menajez și să mă port cu ea ca și cum ar fi invalidă sau nu ar mai avea putere în corp, sau cel puțin nu acum, când abia mă dezmeticesc și îmi dau seama de ce urmează. Cu siguranță vor veni momente în care nu o să mai aibă putere să stea 6 ore în plimbări cu mine, în timp ce căutam deodorante care să miroasă exact cum ne place nouă, geluri de duș exfoliante, nu cu cremă inclusă în ele sau sau saleuri cu brânză, nu simple. Dar dacă mai e puțin până la perioada aia, cred că măcar în puținul ăsta rămas ar trebui să o las să mai care niște icre, cașcaval și două iaurturi într-o mână și somon file, 400 de grame de brânză și pâine cu ceapă în cealaltă. O să am suficient timp să mă duc singură sau, în cel mai bun caz, cu tata în hipermarketuri cu listuța pregătită meticulos și să mă enervez că mama nu e cu noi, că ea știe mult mai bine unde e Activia ăla bun care îi place bunică-mii și fără de care nu avem voie să ne prezentăm înapoi acasă după o zi de expediție.

Cred că fiecare perioadă a vieții are farmecul ei. Niciodată când eram adolescentă nu mi-am dorit să fiu adult și cred că de prea puține ori când eram copil îmi doream să fiu mare și asta doar din cauză că voiam să mă machiez și să port și eu pantofi roșii, cu toc, așa cum poartă mama. Întotdeauna am reușit să mă bucur de momentele pe care le trăiam, mai puțin alea din adolescență când plângeam după diverși și tânjeam după dragostea lor, dar acum, când îmi aduc aminte de momentele alea, zâmbesc cu gândul „Of... că tare proastă am mai fost”. Aceeași regulă cred că o să se aplice și în perioadele următoare pentru mama și pentru mine. Nu pot să spun că aceste perioade o să aibă FARMECUL lor, dar particularități cu siguranță. Fiecare perioadă, începând cu cea a investigațiilor, continuând cu cea a tratamentului și terminând cu cea a operației și după, o să aibă ceva deosebit față de celelalte pe care le-am întâlnit până acum. Nu o să mă bucur de ele, așa cum făceam de copilărie, nu o să simt că lumea e a mea, așa cum făceam în adolescență și cu siguranță nu o să adorm în fiecare seară zâmbind ca în primele seri de locuit singură și intrat în lumea adulților responsabili, care își plătesc singuri lumina și întreținerea. Evident, nu o să pot să descriu niciodată vreuna din perioadele următoare ca „cei mai frumoși ani” sau „ceva de care mi-aduc aminte cu plăcere”, dar cu siguranță vor fi niște perioade despre care mama le va povesti nepoților ei. Parcă mi-o și închipui grizonată, plantând o orhidee în curte spunându-i lui fie-mea deja adolescentă: „păi și tu stai să plângi după un bou? Maică-ta când era un pic mai mare ca tine mergea cu mine prin spitale și eu când eram cam de vârsta ei băteam cancerul la fundul gol. Pune mâna și găsește-ți altul pentru ziua de mâine, nu te mai gândi la ăla de ieri!”

Dar, cu toate că azi a fost una din cele mai călduroase zile din ultimul timp, a fost o zi superbă. A fost o zi în care timp de 7 ore cred că mi-am verificat de 3 ori telefonul și am trimis două mesaje scurte și am dat un singur în telefon pentru a amâna pentru mâine niște planuri pe care mi le făcusem pentru azi. Nu pentru că nu aș fi vrut să mă duc să văd ce face verișorul meu rănit, ci pentru că mi-am dat seama cât de multe sâmbete am pierdut necărând iaurturi și am vrut să le înghesui pe toate în cea de astăzi. Nu am reușit pentru că, evident, nimeni nu aduce în prezent timpul pierdut în trecut. dar am reușit să schimb ceva la mine, cea veșnic cu telefonul în mână și cea mereu online pe facebook.

Ce e enervant e că a fost nevoie de așa ceva ca să îmi dau seama cât de mult timp am pierdut până acum în toate zilele în care am ales să socializez virtual, cu persoane care nu erau lângă mine, în loc să socializez real, cu ai mei, care au atâtea povești grozave dacă îi rogi frumos să ți le povestească. Tata nu o să obosească niciodată să îmi povestească despre accidentul lui de motocicletă pe care l-a avut în timp ce se ducea la casa maică-mii ca să o ceară de nevastă, iar mama o să îmi povestească mereu cu același entuziasm de colegii ei din Șincai, de cum tata i-a desenat robinetul pentru prezentarea licenței și despre cum eram eu când eram mică.

Încercați, dragilor, să ridicați ochii din telefon atunci când aveți persoane în jurul vostru. Știu că e greu să adunați toți oamenii în același timp, în același loc, astfel încât să nu aveți nevoie să le scrieți unora pe facebook și altora să le dați o inimioară pe instagram. Însă, cred că dacă ne chinuim puțin, ne facem timp să vedem toate persoanele dragi într-un interval de mai multe zile și să râdem împreună în timp ce avem în față o cană de cafea, o scrumieră și niște țigări sau în timp ce vânăm iaurturi prin Auchan. Știu că tehnologia ne face viața mai ușoară, știu că goana dupa Pokemoni dă dependență, dar și momentele în care stați la povești pot da aceeași dependență plăcută și, poate, singura sănătoasă.

Noi suntem bine. Sper din suflet că și voi! 

sâmbătă, 23 iulie 2016

22 iulie 2016 - ziua în care mama și-a făcut biopsia

De câteva luni încoace mi-e foarte greu să adorm. Nu știu să vă spun din ce cauză, dar când mă pun în pat mă simt de parcă dacă închid ochii o să se întâmple ceva tragic și mă panichează fiecare zgomot, fiecare câine care latră sau fiecare moment în care pornește frigiderul. Și reușesc să adorm pe la 3-4 dimineața, iar apoi mă trezesc vioaie pe la 10-11 și mă apuc de diverse treburi prin casă, pentru tabere sau pentru alte idealuri pe care vreau să mi le ating.

Azi - noapte m-am tot foit până am adormit și am impresia că m-am trezit de câteva ori și pe parcursul nopții, dar asta mi se întâmplă mereu când știu că trebuie să mă trezesc a doua zi mai devreme decât de obicei. Azi a fost una din acele dimineți. Mi-am pus ceasul să sune la 8, însă nu știu cum naiba am reușit să dorm atât de profund încât să nu aud nici un fel de alarmă până la ora 9 fără 10 când m-am trezit din senin. În 10 minute trebuia să fiu jos și să merg cu ai mei spre Fundeni, unde fusese programată mama pentru biopsie.

Mama mereu a trăit și trăiește într-o tensiune groaznică. Cred că toată anxietatea asta a mea e dobândită cumva de la ea, pentru că mereu își face griji, ba pentru mine care umblu brambura nopțile pe străzi, ba pentru tata că trebuie să se opereze de cataractă și nu în ultimul rând pentru mama ei și bunica mea, care e bătrână și e mereu supărată că nu mai poate să deretice prin casă așa cum o făcea înainte și nu mai poate să se cațere pe scaune să spele lămpile sau să stea în genunchi și să frece covoarele. Și e normal. Cred că e foarte enervant și frustrant să vezi că nu mai ești în stare să faci un lucru pe care până acum câțiva ani îl făceai aproape săptămânal, fără să te jeneze absolut nimic înafară de un plod mic care aleargă prin casă și nu îți dă pace când gătești sau ștergi praful de pe biblioteca din sufragerie.

Dar să revenim la mama. Mama își face griji pentru că așa e obișnuită și pentru că așa e ea. Și când chiar nu are de ce să își mai facă griji pentru apropiații ei, își face griji despre ce se întâmplă la ea la birou. Azi, cât am așteptat în spital, mi-a explicat de mai multe ori că ea credea că o să terminăm mai repede,că ea trebuie să ajungă la birou să facă nu știu ce acte pentru nu știu ce lucrare, și ce o să se facă oamenii ăia fără actele făcute de ea. Și nu i-am zis nimic pentru că după aia îmi servea acel clasic „ei bine... atunci nu îți mai povestesc nimic”, dar mă enerva înfiorător că nici în momentele alea nu voia să se pună pe ea pe primul loc și să mai uite de ce se întâmplă la birou, mai ales că are niște colege și niște șefi care sigur pot face lucruri în absența ei. Cu atât mai mult cu cât toată lumea din „întreprindere” cum îi zice tata, știe prin ce trece mama și o sprijină așa cum poate și știe fiecare. Oricum. printre momentele în care se întreba ce se întâmplă la birou, am stat mult de vorbă. I-am povestit de Mihai, care când s-a dus la Floreasca având o coastă ruptă, ăia năuci l-au trecut în catastife „Dumitru Nicolau” în loc de „Mihai Nicolau” și după aia tot pe el îl certau că nu și-a zis numele corect, de cum doctorii i-au zis să rămână internat peste noapte în spital, dar el n-a vrut să audă nici în ruptul capului de așa ceva și a plecat pe proprie răspundere și semnătură acasă. Despre cum s-a întors a doua zi și l-au mai pus să facă o radiografie după care, când a cerut puțină apă, o asistentă s-a oferit să îl hidrateze prin perfuzie, că ei dozatoare de apă nu au prin preajmă, înafară de cel din cabinetul asistentelor, care e plătit și alimentat din banii asistentelor, deci nu au cum să se alimenteze pacienții din el. Și râdeam de nu mai puteam, de ne auzea tot holul și de se uita toată lumea la noi cu invidie că noi râdem, când e coadă la cabinetul de consultații oncologice, dar zău că mi se pare că le-am făcut ziua mai bună măcar câtorva de acolo. Și chiar stau și mă gândesc dacă nu e mai bine să îi râzi în față bolii ăsteia nasoale, decât să stai să te gândești la ce și cum o să fie.

Știu că e un clișeu să spui că râsul e cea mai bună terapie, însă chiar am ajuns să cred asta. Mi se pare că dacă ești în stare să râzi în momentul în care aștepți să intri într-un cabinet ca să ți se ia țesut dinăuntrul sânului și să aștepți să îți spună cineva oficial, ce ți-au spus doi doctori specialiști neoficial, chiar ești pregătit să lupți și ai și toate armele la tine. Și pe lângă toate arme, ai și rezerve de muniție. Și, mai ales, să fii în stare să spui cu voce tare și să recunoști că suferi de boala asta, dar să vrei să auzi doar ce trebuie să faci ca să o învingi, în loc să fii în negare, să urli, să plângi sau să suferi în orice fel doar la gândul că s-a abătut asupra ta o mizerie ca asta, înseamnă că trebuie să fii un om mai puternic decât ăla din Legendele Olimpului care ducea lumea pe umerii săi și pe care îl chema Atlas.

Știu că e foarte greșit, dar uneori am momente în care mă gândesc cum aș reacționa eu dacă aș fi în locul ei și îmi dau seama că în nici un caz așa. Cel mai probabil că nu aș abandona lupta asta, ba chiar aș duce-o cu îndârjire, dar aș avea nevoie de o perioadă mult mai lungă în care să mă pot obișnui cu gândul și cu ce urmează și aș avea nevoie de o perioadă în care să fiu singură, pe un vârf de munte, să port un dialog închipuit cu Dumnezeu și să urlu de nervi și de supărare. Dar, asta nu face decât să reflecte diferențele dintre oameni, modul lor de a privi viața și obstacolele pe care ți le scoate în cale și reacțiile pe care le ai în momentul în care îți dai seama că cele mai mari probleme în viață nu sunt legate de faptul că alții au Iphone 6 în timp ce tu ai un Samsung învechit sau de faptul că alții au un salariu mai bun ca al tău, paradoxal, muncind mult mai puțin. Viața e nedreaptă pentru că te lovește unde te doare mai tare, atunci când te aștepți mai puțin și are tot felul de talente care de care mai macabre. Dar cred cu tărie că de fiecare dată când viața îți mai pune o piedică și te pune la pământ, tot ce trebuie să faci e să te ridici, să te scuturi un pic și să spui încet, cât să te auzi doar tu „You hit like a bitch”. Altfel, o să rămâi acolo, jos, de unde lumea se vede total diferit. Se vede mai urât, se vede pe jumătate și de unde în nici un caz nu poți vedea cum se face cerul roz când apune soarele, culorile pe care le au copacii pe străzile din București și de unde, cu siguranță, nu îți poți vedea mama răzând când îi povestești lucruri.

Toți, dar absolut toți prietenii mei spun despre mine că sunt puternică. Sunt absolut convinsă că nimeni nu m-ar categorisi drept o femeie slabă (din orice punct de vedere) sau proastă. Și tot timpul mi-a plăcut să aud asta. De fiecare dată când auzeam „Miriam, tu ești puternică” indiferent de context se umflau penele pe mine ca pe cocoșii care ies la agățat găini. Însă, astăzi am descoperit o femeie mult mai puternică decât mine. Femeia care își face griji pentru oricine și din orice este de o mie de ori mai puternică și mai pregătită pentru ce urmează decât mine. Femeia asta o să mute munții din loc în timp ce o să îl certe pe tata pentru cum conduce și pe mine că am uitat să o anunț când am ajuns acasă. Vă zic sigur asta.

Așa că, dragilor, vă spun sincer și cu mâna pe inimă că atâta timp cât aveți puterea să râdeți de să vă audă toată lumea și să nu vă pese, aveți puterea să învingeți orice. Și, mai ales, dacă aveți oameni pe lângă voi care să râdă cel puțin la fel de tare, atunci sunteți gata să vă duceți pe orice câmp de luptă la orice oră din zi și din noapte. Așa că, vă rog: râdeți. Sau dacă nu râdeți, măcar zâmbiți. Petreceți-vă timpul cu cei dragi ai voștri și povestiți orice vă vine fără teama că veți fi judecați. Oamenii care vă iubesc nu vă judecă niciodată. În cel mai rău caz vă ceartă când spuneți tâmpenii, dar vă promit că o să le treacă repede. Pentru că oamenii care vă iubesc și pe care îi iubiți sunt singurele resurse pentru o viață așa cum vă doriți și partea cea mai frumoasă este că nu știi niciodată când se epuizează aceste resurse.

Noi suntem bine. Sper din suflet că și voi! 

vineri, 22 iulie 2016

21 iulie 2016 - ziua în care mama s-a programat la biopsie

Cred că unul din cele mai enervante feature-uri ale facebook-ului e acela cu „on this day” în care îți arată ce postai acum un an, acum doi sau acum cinci. Și cand scroll-uiești cu ochii în telefon îți faci o autoanaliză, îți dai seama cine erai atunci și cine ești acum, îți amintești de lucrurile bune sau de greșelile pe care le-ai făcut când erai prea tânăr ca să îți dai seama că fericirea se construiește în etape, nu vine de-a gata și nu constă într-o notă mare la un test sau în faptul că ești preferatul profesorilor. Mă rog... alea sunt momentele în care poți să faci diferența între tine cel de atunci și tine cel de acum.

În cazul meu, diferențierea asta nu se mai face în funcție de ce postam pe facebook acum nu știu câtă vreme. În cazul meu, diferența se face între cine eram înainte să aflu că mama are cancer la sân și cine sunt acum, când trebuie să mă lupt nu numai cu ideea în sine și cu acceptarea ei, ci cu lupta pe care trebuie să o port împreună cu ea. Pentru că orice om are nevoie de alți oameni lângă el ca să îi facă zilele mai frumoase. Și dacă unii dintre noi au nevoie de o cană de cafea din partea celui mai bun prieten, mama are nevoie zilele astea de mine să îi spun că o să fie bine și că o să trecem împreună peste toată mizeria asta care ni se întâmplă amândurora. Pentru că în momentul în care afli că persoana care te-a făcut să devii ce ești astăzi trebuie să se lupte cu cea mai nemernică boală a zilelor noastre, nu mai e vorba doar de lupta pe care o poartă ea, ci și de cea pe care o porți tu și restul familiei tale. Și în momentul în care, înafară de lupta ta, trebuie să sprijini și alți soldați de lângă tine să înfrângă armata adversă e al dracului de greu, însă nu imposibil.

Nu pot să vă descriu exact ce simt. Nu pentru că e copleșitor, nu pentru că nu sunt în stare, ci pentru că nici eu nu știu exact. Nu știu de unde să îmi apuc ideile și sentimentele și nu știu dacă mâine o să mai fiu la fel de întreagă la cap cum sunt astăzi. Nu știu dacă sau când o să clachez și o să zic că nu mai pot să stau pe câmpul de luptă și nu știu nici dacă o să pot vreodată să mă prefac că nu se întâmplă, de fapt, că mama de fapt e doar un pic răcită și că o cură de antibiotice puternice o să o facă bine și o să o pună pe picioare. Tot ce știu este că în momentele astea am două frustrări.

Prima este că nu am pe cine să dau vina. Nu am pe cineva căruia să pot să îi zic că nu e frumos să faci așa ceva cuiva, că nu așa se rezolvă problemele și că trebuie să își ceară scuze și să repare greșeala pe care a făcut-o. Nu am la cine să mă uit urât și nu am pe cine să plănuiesc să distrug împreună cu prietenii mei în timp ce bem cidru și ne înghesuim pe băncuțele de la J'ai Bistrot. Nu am pe cine să bat cu urzici peste gură și nu am la cine să țip sau pe cine să pălmuiesc. E doar o situație în care am ajuns cu o viteză pe care nu am simțit-o niciodată și mi se pare că joc într-o horă de nuntă, la 5 dimineața cu toți bețivii din sat fără dinți în gură și care se dau la mine cu replici proaste de agățat. Și nu pot să ies din hora asta pentru că altfel se supără mirele și mireasa. Altfel, aș fi fost plecată de mult.

A doua este că nu știu de unde să apuc totul. Adică știu care e procesul, știu exact toți pașii pe care trebuie să îi urmeze ea și mai știu că trebuie să fiu mereu lângă ea în timp ce face pașii ăștia, ca să o mai distrez cu poveștile mele despre Endy și cum ne uităm la filme o dată pe săptămână și după aia stăm cu orele de vorbă despre tot ce ne apasă, despre Andrei care e extenuat că are prea mult de muncă sau despre Mihai care își rupe coaste când vrea să fie copil încă o dată și să alunece pe diverse scări. Pentru că, la fel ca mine, mama are nevoie de orice distragere a atenției de la ce se întâmplă și dacă poveștile mele și ale dragilor mei o distrează, atunci o să i le spun pe toate, cu riscul de a mă repeta. Dar, înafară de proces, sunt total pierdută. Poate că din cauză că de fiecare dată când apare o problemă, sunt prima care vine cu soluții la ea. Poate nu cele mai bune, poate uneori pun doar plasturi pe răni deschise, cât să se oprească un pic sângerarea, însă în cazul ăsta nu există nici un plasture pentru rana asta și nici o soluție la asta. Sau, cel puțin, nu una pe care să o pot crea eu și care să vină din inițiativa mea, din ideile mele și din forțele mele. Singura soluție e să ne înarmăm cu răbdare, să mergem la diverse clinici pentru diverse investigații și, după aia, să se apuce de tratament.

Și cred că cel mai rău mă irită mila pe care o citesc în ochii celorlalți. În ochii celor care își fac cruci când mama le povestește ce i se întîmplă și în ochii celor cărora le zic că nu pot să fac diverse lucruri sau să ajung în anumite locuri din cauză că trebuie să merg cu mama la doctor. Nu suntem demne de milă, dragilor. Și vă jur că înțeleg că ne vreți binele, însă uneori ne faceți mai mult rău. Pentru că amândouă suntem încă bine cu nervii și încă mai râdem la glume proaste și nesărate și încă avem încredere în faptul că viața o să țină cu noi și, încet - încet, o să transforme toată perioada asta într-un subiect pe care să îl dezbatem când mama o să aibă aproape 100 de ani și eu o să vin în vizită la ea să își vadă nepoții și strănepoții.

Dacă învățăm ceva din asta? Cu siguranță. Învățăm că orice durere fizică, dacă nu trece cu ibuprofen, trebuie să fie vindecată de un doctor și că orice durere psihică trece atâta timp cât ai oameni care să te țină cu picioarele pe pământ atunci când ne e greu. Că trebuie să avem grijă de noi și să ne iubim viața, așa cum vine ea, cu bune cu rele, cu momente frumoase și mai puțin frumoase, dar că fiecare răsărit nou de soare nu prevestește altceva decât o altă zi în care poți să zâmbești cel puțin o dată.

Până acum suntem bine. Avem o doctoriță minunată, care ne spune ce trebuie să facem și care ne recomandă cele mai bune lucruri și ne explică răbdătoare pașii. Suntem abia la început, pe un drum ce știm că o să fie greu și anevoios, însă, cu siguranță o să putem să îl străbatem împreună. Azi am fost să o programăm la biopsie, și am reușit să ne mișcăm tare repede, așadar mâine, la ora 10 ne prezentăm la spital pentru o înțepătură mică, după care, în timp ce așteptăm rezultatele o să mergem să facem alte investigații.

Vreau să înțelegeți că postările mele viitoare nu au ca scop să mă plâng de ce mi se întâmplă și de cât de nedreaptă e viața. Cred că viața ne oferă fiecăruia exact cât putem să ducem și nimic mai mult, iar dacă prin asta trebuie să trecem, înseamnă că cineva, acolo sus a știut că suntem suficient de puternice să trecem și prin asta. Vreau ca ce vă povestesc acum și ce urmează să vă povestesc de acum încolo să fie niște lucruri pe care cei care, doamne ferește, trec prin ce trec eu să le poată citi și să își dea seama că nu sunt singurii care trec prin asta și că trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și pe cei care ne sunt aproape, chiar dacă asta presupune să alergi mai tare când te dor picioarele, să dormi mai puțin decât simți nevoia și să înțelegem că, orice ar fi, nimic nu e mai frumos decât să lupți pentru o cauză care merită.

Noi suntem bine. Și sper din suflet că și voi sunteți.