sâmbătă, 31 octombrie 2015

O tragedie într-un singur act, cu 27 de actori principali care acum joacă pe o scenă mai curată

În general nu plâng. Și, în general, lucrurile care nu mă afectează direct mă ating la un nivel superficial și le uit la câteva ore după ce se întâmplă. Însă tragedia de azi-noapte din clubul Colectiv m-a făcut să plâng și m-a atins la un nivel mult mai adânc decât credeam inițial că mă va afecta.

Am aflat de ce s-a întâmplat undeva pe la ora 23:00, cât încă eram la birou. Eram la birou punând la punct ultimele detalii pentru ce ar fi trebuit să fie week-endul aniversării a 8 ani de JCC, momentul cel mai vesel din an pentru organizația noastră și implicit pentru noi și pentru membrii noștri. Unul din noi a citit cu voce tare știrea, iar un alt prieten mi-a scris pe facebook: „ai văzut că a explodat Colectivul?”. La vremea aia nu însemna nimic pentru mine. Explodase un club de care am auzit întâmplător la un moment dat, în care nu fusesem și în care nu știam dacă erau oameni, dacă găzduia vreun eveniment mare sau dacă era gol și doar aruncase cineva o țigară aprinsă într-un moment potrivnic.

Abia după vreo două ore, am văzut cu coada ochiului la un televizor pornit că există oameni care au decedat și oameni grav răniți care sunt transportați de urgență la spital. Dar nici atunci nu pot sa zic că m-a afectat. Însă, acum, la aproape 24 de ore de la momentul în care am aflat de incendiul din clubul Colectiv, mă simt revoltată, tristă, indignată și înfricoșată de următoarele evenimente sau gânduri:

1. Verișorul meu trebuia să fie acolo, dar e leneș
De obicei, verișorul meu împreună cu unul din prietenii mei ies vineri de vineri într-un club care nu e Colectiv. Așa că pe ei doi îi exclusesem imediat din inventarul apropiaților care ar fi putut să fie victime ale tragediei de azi noapte. Însă, azi dimineață când am deschis facebook-ul, nu văzusem check-in-ul clasic de vineri seară. În schimb văzusem niste share-uri pe profilul verișorului meu cu listele de la diverse spitale, cu persoane dispărute așa că l-am sunat instantaneu. Și da. El trebuia să fie acolo, însă a dormit, după care a decis să mai stea să lenevească un pic cu gândul că noaptea e încă la început și are tot timpul să petreacă până în zori cu prietenii lui. Mi-a povestit cum a ajuns acolo fix când isteria abia începuse. Că a ajutat victime să iasă și a dat apă oamenilor care reușiseră să iasă singuri. Că a văzut totul cu ochii lui și că a rămas cu niște imagini impregnate în minte pe care nu o să le poată șterge prea curând sau vreodată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că e leneș și i-am zis și lui că de acum încolo nu o să mă mai supăr niciodată dacă întârzie când stabilim că ne vedem. O să îl aștept cuminte orice ar fi.

2. Până acum râdeam de mama că mereu mă roagă mereu să o anunț când ajung acasă sau oriunde plec.
Viața mea presupune tot felul de excursii și plecări. Unele de week-end, altele de o lună. Și mereu când plec știu că trebuie să o anunț pe mama când am plecat și când am ajuns. Și uneori nu am chef pentru că fie sunt nedormită, fie mi se învârte capul de la urletele copiiilor, fie cum ajung există cineva care îmi dă de muncă. Ba mai mult, când ies în club, când mă duc în vizită la niște prieteni sau când mă întorc de la muncă trebuie să anunț că am ajuns în regulă acasă. Și până acum eu nu înțelegeam de ce mereu trebuie să fac asta și funcționam pe principiul „eh... doar nu o să mi se întâmple mie”. Acum îmi vine să o sun pe mama mereu și să o mai asigur o dată că sunt bine, doar ca să fie liniștită și ca să știe că am zis „eu plec”, dar zic și „gata! M-am întors!”

3. Sunt un consumator de cluburi, însă îmi doresc din suflet să se închidă toate care nu sunt în regulă
Sunt genul de om care când are chef de ieșit în club, corupe oameni să iasă cu ea. Și de obicei ne strângem o gașcă de 10 oameni care dansează și se distrează împreună. Niciodată nu m-am uitat dacă am vreun extinctor sau vreun furtun prin preajmă, dacă mai există vreo ușă înafară de cea principală, cât de aproape sunt de ușă, câți oameni sunt, în general, în club și alți factori, care în cazul unui incendiu mă împiedică să supraviețuiesc. Acum îmi doresc să fie controale peste tot. Începând cu toate speluncile ordinare și terminând cu cluburile de fiță și să fie închise toate cele care nu respectă toate condițiile de funcționare. TOATE. T-O-A-T-E. Vreau să îmi ceară buletinul la intrare și de fiecare dată când îmi iau o băutură la bar. Vreau să aibă un sistem de ventilație care să permită ca hainele mele să nu miroasă a birt comunal când plec acasă și vreau să nu aibă bureți, lemn sau orice material inflamabil la vedere. Și să organizeze zile de naștere fără lumânări.

4. Simt nevoia să vină cineva și să spună „e vina mea”. 
Slavă lui Dumnezeu, nici unul din apropiații mei nu a fost una din victimele tragediei de azi-noapte. Însă, pe lista celor decedați se află numele a două persoane pe care le-aș recunoaște pe stradă și pe care le-aș saluta zâmbind. Data viitoare când o să ne vedem o să fie într-o lume mai bună, cu muzică rock pe fundal. Dar pentru cele două suflete care nu mai sunt printre noi, pentru toți oamenii care se zbat între viață și moarte în spitale, vreau să vina cineva la oricare post de știri, în Piața Universității sau la mine pe stradă și să zică „e vina mea. Eu sunt responsabil pentru asta”. Nu să mai existe ping-pong-ul ăsta între proprietarii clădirii, cei care închiriaseră clădirea și alți țapi ispășitori. Nu, dragule patron de bar, dornic de făcut mulți bani de pe urma oamenilor care vor să asculte trupa lor preferată. Nu e vina altcuiva înafară de a ta. Tu ai preferat să funcționeze localul tău în regim de club, cu toate că tu ai zis că e bar. Tu ai zis că nu ai nevoie de toate autorizațiile și tu ai zis că e OK să se aprindă artificii cumpărate din Dragonul Roșu într-un spațiu neaerisit, cu materiale inflamabile peste tot, cu aburi de alcool plutin peste tot. Tu ești de vină. Sau, de fapt... nu. E și vina ăluia care a acceptat șpaga ta, idiotule, și ți-a lăsat clubul să funcționeze. Din păcate nici unul din voi nu are cum să îi aducă înapoi pe cei 27 de oameni care s-au dus și nici să îi facă bine pe cei aproape 200 de răniți din spitale. Unii zic că v-ar condamna la moarte. Eu doar v-aș pune să stați singuri pentru restul vieții, ca să aveți timp să vă gândiți la ce ați făcut și la toate nenorocirile pe care le-ați provocat și cu care va trebui să trăiți.

5. Incredibil de mulți români sunt înfiorător de imbecili.
Ozana Barabancea, care cred că ia niște medicamente interzise de lege a declarat că incendiul de azi-noapte are legătură cu faptul că pe coperta albumului ce ar fi trebuit să fie lansat ieri era un dragon. Alte sute de dobitoci au făcut ei singuri cu căpuțul lor o adunare între al nu știu câtălea Halloween și data de ieri, au scăzut anul în care ne aflăm și câte piese erau pe albumul trupei și au ajuns la concluzia că acolo era prezent Satana. Vă dați seama cu ce oameni trebuie să coabităm? Cu niște cretini siniștri care donează bani pentru Catedrala Neamului, dar nu donează sânge ca să salveze niște vieți. Vă doresc să aflați și voi, ca mulți oameni sfâșiați de durere, că apropiați ai voștri au fost implicați în accidentul cumplit de azi-noapte. Să vedem atunci dacă vă mai arde de calcule matematice hilare și imaginate, boii pământului și vacilor nemulse.

6. A murit un copil de 15 ani.
Un copil de 15 ani. Un copil de vârsta celor numiți generic „copiii lui Miriam”. Copiii lui Miriam puteau să fie acolo. Propozițiile astea s-au repetat în ultimele două ore în capul meu. Până când am aflat că unul din copiii lui Miriam era să fie acolo, însă gașca lui s-a răzgândit cu ceva timp înainte de eveniment. Atunci mi-am dat seama că toți copiii lui Miriam sunt în regulă și sănătoși. Însă, tot mi-e foarte greu să înțeleg asta. A murit un copil de 15 ani și alte zeci de puști cam de aceeași vârstă au fost răniți. Copii care le-au zis părinților „mă duc la concert, nu stau mult” și ai căror părinți cu siguranță au stat treji ca să îi aștepte acasă. Problema e că în locul copiiilor lor a venit un telefon de la un număr pe care nu îl cunoșteau.

7. E nevoie de o tragedie ca asta pentru a ne aduce aminte că suntem cu toții oameni.
Luni plănuiesc să mă duc să donez sânge. În mod normal, probabil că nu aș fi făcut asta. Și ca mine sunt convinsă că sunt mulți oameni. Companiile mari au început să ofere servicii gratis pentru victime sau pentru rudele victimelor. Admirabil, dar trist. Mereu suntem într-o continuă luptă pentru cine e mai bun, cine e mai puternic, cine poate fi declarat invincibil. În momente ca acestea ni se demonstrează că nimeni nu e invincibil și că tot timpul e nevoie de oameni pentru a putea perpetua omenira și umanitatea.

Nu știu și nici nu cred că e potrivit să închei altfel înafară de a spune „Condoleanțe” familiilor celor decedați și „Putere și sănătate” celor răniți și familiilor lor.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu