duminică, 4 octombrie 2015

Despre cum mereu mi-am dorit un frate și cum l-am găsit pe cel mai bun frate din lume

Țin minte foarte puține lucruri de când eram mică. Unul din ele este că îmi doream tot timpul să am un frate mai mare. Și cred că pe la 6 ani mi-am dat seama că nu am cum să am un frate mai mare dacă eu m-am născut deja, așa că m-am decis că nu ar fi fost nici o problemă dacă ai mei ar fi un adoptat un băiat mai mare ca mine. Apoi, am devenit mai indulgentă și am decis că e în regulă și dacă e mai mic. Dar tot frate. Culmea e că niciodată nu mi-am dorit o soră, ci în toate fanteziile mele de copil aveam un frate care, când ne făceam mari avea grijă de mine și mă proteja de tot răul din lume și de toți oamenii răi.

Pe măsură ce au trecut anii a început să îmi fie din ce în ce mai clar că fratele meu nu o să apară vreodată, însă tot timpul prietenii mei cei mai apropiați erau băieți. După ce testasem ambele lumi, m-am decis că rozul, fustițele, rochițele și toate lucrurile aferente erau doar pentru „divele” școlii sau a liceului, iar eu umblam ca nebuna, îmbrăcata în negru din cap până în picioare inclusiv vara, când erau 40 de grade afară, cu dermatograful întins pe jumătate de față, cu ruj închis la culoare și cu nu știu câți cercei. Toate astea au dus la disperarea mamei mele care mai avea puțin și își vindea sufletul doar-doar să mă vadă purtând fustă, tocuri sau oricum, ceva care să ateste faptul că sunt fată, nu o formă ciudată de viață care se plimbă fără sens prin oraș. Așa a fost adolescența mea. Nu pot sa spun că am fost un adolescent ieșit din comun, ci am făcut tot ce fac adolescenții. Am condus lumea din umbră (sau așa credeam), am întârziat mereu acasă, am trântit uși, telefoane, geamuri când m-am enervat, am țipat la ai mei, am plâns două ore întruna ca după alte zece minute să râd cu cea mai mare poftă. Am iubit. Sincer și cu ardoare. Mă rog... tot ce scrie în manualul adolescenților am făcut. Ah, evident, tot atunci m-am apucat de fumat și tot atunci m-am decis că e momentul să mă îmbăt pentru prima dată. Țin minte că uneori mai auzeam din gura tatălui meu cuvinte ca „sacrificiu”, „compromis”, sau „mai lasă porcăriile și pune mâna și formează-te ca om”, dar la vremea respectivă pentru mine toate astea nu erau decât un alt subiect de făcut mișto. Cum adică? Ce? Eu nu sunt formată ca om? Eu știam perfect ce voiam să fac în viață. Urma să termin liceul, să dau la actorie și după aia să ajung pe scena TNB-ului zi de zi. Bănuiesc că nu mai e nevoie să vă spun că nici măcar nu am mai dat admiterea la UNATC, darămite să ajung pe scena vreunui teatru. Deci da. Am fost un adolescent ca oricare alții. Sigur că e cel mai bun până când își dă seama că nu e.

Dar să vă fac să vă înțelegeți care e legătura dintre cele două paragrafe de mai sus. Doamnelor și domnilor, am un frate. L-am găsit când avea 14 ani și eu 24 și era un copil frumos, cu părul vâlvoi care îmi vorbea cu dumneavoastră și care mă enerva doar pentru că o făcea. Și după ce am fost într-o tabără de o săptămână ne-am apropiat mult mult. Mi-am dat seama că e un copil tare mișto. Din toate punctele de vedere. Cu un suflet cât un palat din basme, cu o modestie cum eu la adolescenți nu am văzut până atunci și cu un râs molipsitor și colorat pe care îl auzeam doar în momentele în care se simțea fericit. Și nu știu cum, așa... din senin am decis amândoi că o sa fim mai mult decât amici, mai mult decât prieteni, că o să fim frate și soră. Și pentru că eu eram pregătită pentru asta (doar visasem toată copilăria la așa ceva, nu-i așa) mi-am asumat-o de la început și eram convinsă că o să fiu sora model și până și frații cei mai frați o să fie geloși pe noi.Bănuiesc că v-ați dat deja seama că nu a fost chiar așa. Frații cei mai frați nu au fost geloși pe noi (sau poate da, că nu am întrebat), dar în nici un caz nu am fost fratele și sora model. Ne-am certat. Rău. Ne-am și împăcat. Dar după aia ne-am mai certat. Ne-am zis lucruri pe care nu ar fi trebuit să le zicem, ne-am zis lucruri doar ca să fim siguri că îl lovim pe celălalt și ne-am întrecut în lupta pentru „care e mai cocoș” și nu ne-a fost clar cine a câștigat. Deci visul meu de a avea un frate și de a fi împreună Batman și Robin nu părea să fie foarte ușor de îndeplinit. Dar, țin minte la un moment dat, după una din certurile noastre, când ajunsesem la etapa de „hai să ne cerem scuze”, Endy mi-a zis „păi de aia suntem frați. Ca să ne certăm. Că dacă totul era perfect, eram prieteni.” Și atunci mi-am dat seama că, de fapt, așa e. Noi nu am avut perioada în care ne certam pe jucării și ne băteam până veneau părinții să facă pace între noi. Nici perioada în care ne certam pe care dintre noi e copilul mai bun și nici perioada în care să ne certăm din absolut orice, doar pentru că ne e din ce în ce mai greu să locuim în aceeași casă. Și asta e foarte bine pentru că am ajuns direct în etapa în care știm că ne putem baza unul pe celălalt pentru orice și niciodată nu ne gândim că trebuie să dăm ceva la schimb pentru sprijinul pe care îl primim, ci doar îl apreciem și zâmbim când vedem că ni se oferă de drag.

Dacă sunt o soră mai mare perfectă? Cu siguranță nu.Uneori sunt prea protectoare cu el, prea mă chinui de răsputeri să îl feresc de toate necazurile și problemele pe care viața are talentul să ni le scoată în cale și de prea multe ori uit că adolescenții vor independență și șansa să se afirme singuri. Uneori mă enervez pe el pentru că nu vede lucrurile așa cum le văd eu, dar uit că eu sunt cu 10 ani mai mare și e normal să avem puncte de vedere diferite. Uneori mă cred mult mai experimentată și cred că eu am dreptate, însă de foarte multe ori mi se demonstrează că faptul că e mai mic îl face să vadă lucrurile mai simplu și mai corect decât mine, care tind să îmi complic existența degeaba. Uneori vreau să îl fac să mă creadă pe cuvânt fără să îi dau argumente și îmi dau seama prea târziu că nu mai e un copil și că e mai aproape de vârsta la care va deveni adult decât de cea la care era copil.

Dacă e un frate mai mic perfect? Nici la întrebarea asta nu pot răspunde cu da. Uneori uită să facă ce promite să facă și uneori face lucruri care nu trebuie neapărat făcute. Uneori se distrează când toată lumea în jurul lui muncește și uneori se trezește mai târziu decât trebuie. Uneori trebuie să ducem discuții interminabile ca să mănânce și să nu stea flămând și uneori are mai mult tupeu decât unii pot digera. Uneori uită să se pună pe el pe primul loc și uneori nu vrea să accepte că e în centrul atenției, chiar dacă asta se întâmplă împotriva voinței lui.

Deci contrar părerii și dorințelor noastre nu suntem perfecți. Nici noi înșine. nici unul față de celălalt. Amândoi greșim și amândoi suntem pedepsiți pentru greșelile noastre, uneori mai aspru decât e cazul. Însă ne-am ales unul pe celălalt pentru a umple golul unei surori mai mari, respectiv al unui frate mai mic.

Și dacă încă vă întrebați de ce l-am ales pe el să îmi umple golul format de dorințele mele din fragedă pruncie, cred că principalul motiv este că este cel mai bun om pe care îl cunosc. Un om care tot timpul se chinuie să împace pe toată lumea, un om care nu se teme să sufere și care are curajul să arate lumii întregi atunci când o face. Un om care își pune sufletul pe masă și pornește de la premisa că nimeni din cei care stau la masă nu o sa aducă un ciocan să îl spargă. Un om care nu râde niciodată de politețe sau fals și un om care când zâmbește o face ca să îi binedispună pe cei din jurul lui. Un om care e alături de prietenii lui oriunde și oricum poate și un om care nu uită niciodată cine i-a fost aproape atunci când a avut nevoie. Un om care se deschide greu, dar când o face îți vine să îl asculți ore în șir. Un om complicat, dar care vrea să fie simplu. Un om cu o voce absolut extraordinară, dar care niciodată nu se va făli sau se va chinui să iasă în evidență folosindu-se de ea. Un om care își dorește să fie trecut neobservat, dar care prin prezență și felul de a fi va ieși mereu în evidență. Un om care va vrea mereu să îi ajute pe cei la nevoie și un om care îi va ignora pe cei care se mândresc cu ce nu e al lor. Un om minunat.

Așadar, nu cred că eu am voie să afirm că eu l-am ales pe el să îmi fie frate mai mic. Ci doar „sunt super fericită că el m-a ales pe mine să îi fiu soră mai mare și să îmi dea ocazia să fac parte din ce o să devină”.

Sunt cea mai mândră soră mai mare din lume. Și, la sfârșitul fiecărei zile, când fac bilanțul, el este mereu pe lista persoanelor de care mă bucur enorm că fac parte din viața mea. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu