sâmbătă, 31 octombrie 2015

O tragedie într-un singur act, cu 27 de actori principali care acum joacă pe o scenă mai curată

În general nu plâng. Și, în general, lucrurile care nu mă afectează direct mă ating la un nivel superficial și le uit la câteva ore după ce se întâmplă. Însă tragedia de azi-noapte din clubul Colectiv m-a făcut să plâng și m-a atins la un nivel mult mai adânc decât credeam inițial că mă va afecta.

Am aflat de ce s-a întâmplat undeva pe la ora 23:00, cât încă eram la birou. Eram la birou punând la punct ultimele detalii pentru ce ar fi trebuit să fie week-endul aniversării a 8 ani de JCC, momentul cel mai vesel din an pentru organizația noastră și implicit pentru noi și pentru membrii noștri. Unul din noi a citit cu voce tare știrea, iar un alt prieten mi-a scris pe facebook: „ai văzut că a explodat Colectivul?”. La vremea aia nu însemna nimic pentru mine. Explodase un club de care am auzit întâmplător la un moment dat, în care nu fusesem și în care nu știam dacă erau oameni, dacă găzduia vreun eveniment mare sau dacă era gol și doar aruncase cineva o țigară aprinsă într-un moment potrivnic.

Abia după vreo două ore, am văzut cu coada ochiului la un televizor pornit că există oameni care au decedat și oameni grav răniți care sunt transportați de urgență la spital. Dar nici atunci nu pot sa zic că m-a afectat. Însă, acum, la aproape 24 de ore de la momentul în care am aflat de incendiul din clubul Colectiv, mă simt revoltată, tristă, indignată și înfricoșată de următoarele evenimente sau gânduri:

1. Verișorul meu trebuia să fie acolo, dar e leneș
De obicei, verișorul meu împreună cu unul din prietenii mei ies vineri de vineri într-un club care nu e Colectiv. Așa că pe ei doi îi exclusesem imediat din inventarul apropiaților care ar fi putut să fie victime ale tragediei de azi noapte. Însă, azi dimineață când am deschis facebook-ul, nu văzusem check-in-ul clasic de vineri seară. În schimb văzusem niste share-uri pe profilul verișorului meu cu listele de la diverse spitale, cu persoane dispărute așa că l-am sunat instantaneu. Și da. El trebuia să fie acolo, însă a dormit, după care a decis să mai stea să lenevească un pic cu gândul că noaptea e încă la început și are tot timpul să petreacă până în zori cu prietenii lui. Mi-a povestit cum a ajuns acolo fix când isteria abia începuse. Că a ajutat victime să iasă și a dat apă oamenilor care reușiseră să iasă singuri. Că a văzut totul cu ochii lui și că a rămas cu niște imagini impregnate în minte pe care nu o să le poată șterge prea curând sau vreodată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că e leneș și i-am zis și lui că de acum încolo nu o să mă mai supăr niciodată dacă întârzie când stabilim că ne vedem. O să îl aștept cuminte orice ar fi.

2. Până acum râdeam de mama că mereu mă roagă mereu să o anunț când ajung acasă sau oriunde plec.
Viața mea presupune tot felul de excursii și plecări. Unele de week-end, altele de o lună. Și mereu când plec știu că trebuie să o anunț pe mama când am plecat și când am ajuns. Și uneori nu am chef pentru că fie sunt nedormită, fie mi se învârte capul de la urletele copiiilor, fie cum ajung există cineva care îmi dă de muncă. Ba mai mult, când ies în club, când mă duc în vizită la niște prieteni sau când mă întorc de la muncă trebuie să anunț că am ajuns în regulă acasă. Și până acum eu nu înțelegeam de ce mereu trebuie să fac asta și funcționam pe principiul „eh... doar nu o să mi se întâmple mie”. Acum îmi vine să o sun pe mama mereu și să o mai asigur o dată că sunt bine, doar ca să fie liniștită și ca să știe că am zis „eu plec”, dar zic și „gata! M-am întors!”

3. Sunt un consumator de cluburi, însă îmi doresc din suflet să se închidă toate care nu sunt în regulă
Sunt genul de om care când are chef de ieșit în club, corupe oameni să iasă cu ea. Și de obicei ne strângem o gașcă de 10 oameni care dansează și se distrează împreună. Niciodată nu m-am uitat dacă am vreun extinctor sau vreun furtun prin preajmă, dacă mai există vreo ușă înafară de cea principală, cât de aproape sunt de ușă, câți oameni sunt, în general, în club și alți factori, care în cazul unui incendiu mă împiedică să supraviețuiesc. Acum îmi doresc să fie controale peste tot. Începând cu toate speluncile ordinare și terminând cu cluburile de fiță și să fie închise toate cele care nu respectă toate condițiile de funcționare. TOATE. T-O-A-T-E. Vreau să îmi ceară buletinul la intrare și de fiecare dată când îmi iau o băutură la bar. Vreau să aibă un sistem de ventilație care să permită ca hainele mele să nu miroasă a birt comunal când plec acasă și vreau să nu aibă bureți, lemn sau orice material inflamabil la vedere. Și să organizeze zile de naștere fără lumânări.

4. Simt nevoia să vină cineva și să spună „e vina mea”. 
Slavă lui Dumnezeu, nici unul din apropiații mei nu a fost una din victimele tragediei de azi-noapte. Însă, pe lista celor decedați se află numele a două persoane pe care le-aș recunoaște pe stradă și pe care le-aș saluta zâmbind. Data viitoare când o să ne vedem o să fie într-o lume mai bună, cu muzică rock pe fundal. Dar pentru cele două suflete care nu mai sunt printre noi, pentru toți oamenii care se zbat între viață și moarte în spitale, vreau să vina cineva la oricare post de știri, în Piața Universității sau la mine pe stradă și să zică „e vina mea. Eu sunt responsabil pentru asta”. Nu să mai existe ping-pong-ul ăsta între proprietarii clădirii, cei care închiriaseră clădirea și alți țapi ispășitori. Nu, dragule patron de bar, dornic de făcut mulți bani de pe urma oamenilor care vor să asculte trupa lor preferată. Nu e vina altcuiva înafară de a ta. Tu ai preferat să funcționeze localul tău în regim de club, cu toate că tu ai zis că e bar. Tu ai zis că nu ai nevoie de toate autorizațiile și tu ai zis că e OK să se aprindă artificii cumpărate din Dragonul Roșu într-un spațiu neaerisit, cu materiale inflamabile peste tot, cu aburi de alcool plutin peste tot. Tu ești de vină. Sau, de fapt... nu. E și vina ăluia care a acceptat șpaga ta, idiotule, și ți-a lăsat clubul să funcționeze. Din păcate nici unul din voi nu are cum să îi aducă înapoi pe cei 27 de oameni care s-au dus și nici să îi facă bine pe cei aproape 200 de răniți din spitale. Unii zic că v-ar condamna la moarte. Eu doar v-aș pune să stați singuri pentru restul vieții, ca să aveți timp să vă gândiți la ce ați făcut și la toate nenorocirile pe care le-ați provocat și cu care va trebui să trăiți.

5. Incredibil de mulți români sunt înfiorător de imbecili.
Ozana Barabancea, care cred că ia niște medicamente interzise de lege a declarat că incendiul de azi-noapte are legătură cu faptul că pe coperta albumului ce ar fi trebuit să fie lansat ieri era un dragon. Alte sute de dobitoci au făcut ei singuri cu căpuțul lor o adunare între al nu știu câtălea Halloween și data de ieri, au scăzut anul în care ne aflăm și câte piese erau pe albumul trupei și au ajuns la concluzia că acolo era prezent Satana. Vă dați seama cu ce oameni trebuie să coabităm? Cu niște cretini siniștri care donează bani pentru Catedrala Neamului, dar nu donează sânge ca să salveze niște vieți. Vă doresc să aflați și voi, ca mulți oameni sfâșiați de durere, că apropiați ai voștri au fost implicați în accidentul cumplit de azi-noapte. Să vedem atunci dacă vă mai arde de calcule matematice hilare și imaginate, boii pământului și vacilor nemulse.

6. A murit un copil de 15 ani.
Un copil de 15 ani. Un copil de vârsta celor numiți generic „copiii lui Miriam”. Copiii lui Miriam puteau să fie acolo. Propozițiile astea s-au repetat în ultimele două ore în capul meu. Până când am aflat că unul din copiii lui Miriam era să fie acolo, însă gașca lui s-a răzgândit cu ceva timp înainte de eveniment. Atunci mi-am dat seama că toți copiii lui Miriam sunt în regulă și sănătoși. Însă, tot mi-e foarte greu să înțeleg asta. A murit un copil de 15 ani și alte zeci de puști cam de aceeași vârstă au fost răniți. Copii care le-au zis părinților „mă duc la concert, nu stau mult” și ai căror părinți cu siguranță au stat treji ca să îi aștepte acasă. Problema e că în locul copiiilor lor a venit un telefon de la un număr pe care nu îl cunoșteau.

7. E nevoie de o tragedie ca asta pentru a ne aduce aminte că suntem cu toții oameni.
Luni plănuiesc să mă duc să donez sânge. În mod normal, probabil că nu aș fi făcut asta. Și ca mine sunt convinsă că sunt mulți oameni. Companiile mari au început să ofere servicii gratis pentru victime sau pentru rudele victimelor. Admirabil, dar trist. Mereu suntem într-o continuă luptă pentru cine e mai bun, cine e mai puternic, cine poate fi declarat invincibil. În momente ca acestea ni se demonstrează că nimeni nu e invincibil și că tot timpul e nevoie de oameni pentru a putea perpetua omenira și umanitatea.

Nu știu și nici nu cred că e potrivit să închei altfel înafară de a spune „Condoleanțe” familiilor celor decedați și „Putere și sănătate” celor răniți și familiilor lor.


duminică, 4 octombrie 2015

Despre cum mereu mi-am dorit un frate și cum l-am găsit pe cel mai bun frate din lume

Țin minte foarte puține lucruri de când eram mică. Unul din ele este că îmi doream tot timpul să am un frate mai mare. Și cred că pe la 6 ani mi-am dat seama că nu am cum să am un frate mai mare dacă eu m-am născut deja, așa că m-am decis că nu ar fi fost nici o problemă dacă ai mei ar fi un adoptat un băiat mai mare ca mine. Apoi, am devenit mai indulgentă și am decis că e în regulă și dacă e mai mic. Dar tot frate. Culmea e că niciodată nu mi-am dorit o soră, ci în toate fanteziile mele de copil aveam un frate care, când ne făceam mari avea grijă de mine și mă proteja de tot răul din lume și de toți oamenii răi.

Pe măsură ce au trecut anii a început să îmi fie din ce în ce mai clar că fratele meu nu o să apară vreodată, însă tot timpul prietenii mei cei mai apropiați erau băieți. După ce testasem ambele lumi, m-am decis că rozul, fustițele, rochițele și toate lucrurile aferente erau doar pentru „divele” școlii sau a liceului, iar eu umblam ca nebuna, îmbrăcata în negru din cap până în picioare inclusiv vara, când erau 40 de grade afară, cu dermatograful întins pe jumătate de față, cu ruj închis la culoare și cu nu știu câți cercei. Toate astea au dus la disperarea mamei mele care mai avea puțin și își vindea sufletul doar-doar să mă vadă purtând fustă, tocuri sau oricum, ceva care să ateste faptul că sunt fată, nu o formă ciudată de viață care se plimbă fără sens prin oraș. Așa a fost adolescența mea. Nu pot sa spun că am fost un adolescent ieșit din comun, ci am făcut tot ce fac adolescenții. Am condus lumea din umbră (sau așa credeam), am întârziat mereu acasă, am trântit uși, telefoane, geamuri când m-am enervat, am țipat la ai mei, am plâns două ore întruna ca după alte zece minute să râd cu cea mai mare poftă. Am iubit. Sincer și cu ardoare. Mă rog... tot ce scrie în manualul adolescenților am făcut. Ah, evident, tot atunci m-am apucat de fumat și tot atunci m-am decis că e momentul să mă îmbăt pentru prima dată. Țin minte că uneori mai auzeam din gura tatălui meu cuvinte ca „sacrificiu”, „compromis”, sau „mai lasă porcăriile și pune mâna și formează-te ca om”, dar la vremea respectivă pentru mine toate astea nu erau decât un alt subiect de făcut mișto. Cum adică? Ce? Eu nu sunt formată ca om? Eu știam perfect ce voiam să fac în viață. Urma să termin liceul, să dau la actorie și după aia să ajung pe scena TNB-ului zi de zi. Bănuiesc că nu mai e nevoie să vă spun că nici măcar nu am mai dat admiterea la UNATC, darămite să ajung pe scena vreunui teatru. Deci da. Am fost un adolescent ca oricare alții. Sigur că e cel mai bun până când își dă seama că nu e.

Dar să vă fac să vă înțelegeți care e legătura dintre cele două paragrafe de mai sus. Doamnelor și domnilor, am un frate. L-am găsit când avea 14 ani și eu 24 și era un copil frumos, cu părul vâlvoi care îmi vorbea cu dumneavoastră și care mă enerva doar pentru că o făcea. Și după ce am fost într-o tabără de o săptămână ne-am apropiat mult mult. Mi-am dat seama că e un copil tare mișto. Din toate punctele de vedere. Cu un suflet cât un palat din basme, cu o modestie cum eu la adolescenți nu am văzut până atunci și cu un râs molipsitor și colorat pe care îl auzeam doar în momentele în care se simțea fericit. Și nu știu cum, așa... din senin am decis amândoi că o sa fim mai mult decât amici, mai mult decât prieteni, că o să fim frate și soră. Și pentru că eu eram pregătită pentru asta (doar visasem toată copilăria la așa ceva, nu-i așa) mi-am asumat-o de la început și eram convinsă că o să fiu sora model și până și frații cei mai frați o să fie geloși pe noi.Bănuiesc că v-ați dat deja seama că nu a fost chiar așa. Frații cei mai frați nu au fost geloși pe noi (sau poate da, că nu am întrebat), dar în nici un caz nu am fost fratele și sora model. Ne-am certat. Rău. Ne-am și împăcat. Dar după aia ne-am mai certat. Ne-am zis lucruri pe care nu ar fi trebuit să le zicem, ne-am zis lucruri doar ca să fim siguri că îl lovim pe celălalt și ne-am întrecut în lupta pentru „care e mai cocoș” și nu ne-a fost clar cine a câștigat. Deci visul meu de a avea un frate și de a fi împreună Batman și Robin nu părea să fie foarte ușor de îndeplinit. Dar, țin minte la un moment dat, după una din certurile noastre, când ajunsesem la etapa de „hai să ne cerem scuze”, Endy mi-a zis „păi de aia suntem frați. Ca să ne certăm. Că dacă totul era perfect, eram prieteni.” Și atunci mi-am dat seama că, de fapt, așa e. Noi nu am avut perioada în care ne certam pe jucării și ne băteam până veneau părinții să facă pace între noi. Nici perioada în care ne certam pe care dintre noi e copilul mai bun și nici perioada în care să ne certăm din absolut orice, doar pentru că ne e din ce în ce mai greu să locuim în aceeași casă. Și asta e foarte bine pentru că am ajuns direct în etapa în care știm că ne putem baza unul pe celălalt pentru orice și niciodată nu ne gândim că trebuie să dăm ceva la schimb pentru sprijinul pe care îl primim, ci doar îl apreciem și zâmbim când vedem că ni se oferă de drag.

Dacă sunt o soră mai mare perfectă? Cu siguranță nu.Uneori sunt prea protectoare cu el, prea mă chinui de răsputeri să îl feresc de toate necazurile și problemele pe care viața are talentul să ni le scoată în cale și de prea multe ori uit că adolescenții vor independență și șansa să se afirme singuri. Uneori mă enervez pe el pentru că nu vede lucrurile așa cum le văd eu, dar uit că eu sunt cu 10 ani mai mare și e normal să avem puncte de vedere diferite. Uneori mă cred mult mai experimentată și cred că eu am dreptate, însă de foarte multe ori mi se demonstrează că faptul că e mai mic îl face să vadă lucrurile mai simplu și mai corect decât mine, care tind să îmi complic existența degeaba. Uneori vreau să îl fac să mă creadă pe cuvânt fără să îi dau argumente și îmi dau seama prea târziu că nu mai e un copil și că e mai aproape de vârsta la care va deveni adult decât de cea la care era copil.

Dacă e un frate mai mic perfect? Nici la întrebarea asta nu pot răspunde cu da. Uneori uită să facă ce promite să facă și uneori face lucruri care nu trebuie neapărat făcute. Uneori se distrează când toată lumea în jurul lui muncește și uneori se trezește mai târziu decât trebuie. Uneori trebuie să ducem discuții interminabile ca să mănânce și să nu stea flămând și uneori are mai mult tupeu decât unii pot digera. Uneori uită să se pună pe el pe primul loc și uneori nu vrea să accepte că e în centrul atenției, chiar dacă asta se întâmplă împotriva voinței lui.

Deci contrar părerii și dorințelor noastre nu suntem perfecți. Nici noi înșine. nici unul față de celălalt. Amândoi greșim și amândoi suntem pedepsiți pentru greșelile noastre, uneori mai aspru decât e cazul. Însă ne-am ales unul pe celălalt pentru a umple golul unei surori mai mari, respectiv al unui frate mai mic.

Și dacă încă vă întrebați de ce l-am ales pe el să îmi umple golul format de dorințele mele din fragedă pruncie, cred că principalul motiv este că este cel mai bun om pe care îl cunosc. Un om care tot timpul se chinuie să împace pe toată lumea, un om care nu se teme să sufere și care are curajul să arate lumii întregi atunci când o face. Un om care își pune sufletul pe masă și pornește de la premisa că nimeni din cei care stau la masă nu o sa aducă un ciocan să îl spargă. Un om care nu râde niciodată de politețe sau fals și un om care când zâmbește o face ca să îi binedispună pe cei din jurul lui. Un om care e alături de prietenii lui oriunde și oricum poate și un om care nu uită niciodată cine i-a fost aproape atunci când a avut nevoie. Un om care se deschide greu, dar când o face îți vine să îl asculți ore în șir. Un om complicat, dar care vrea să fie simplu. Un om cu o voce absolut extraordinară, dar care niciodată nu se va făli sau se va chinui să iasă în evidență folosindu-se de ea. Un om care își dorește să fie trecut neobservat, dar care prin prezență și felul de a fi va ieși mereu în evidență. Un om care va vrea mereu să îi ajute pe cei la nevoie și un om care îi va ignora pe cei care se mândresc cu ce nu e al lor. Un om minunat.

Așadar, nu cred că eu am voie să afirm că eu l-am ales pe el să îmi fie frate mai mic. Ci doar „sunt super fericită că el m-a ales pe mine să îi fiu soră mai mare și să îmi dea ocazia să fac parte din ce o să devină”.

Sunt cea mai mândră soră mai mare din lume. Și, la sfârșitul fiecărei zile, când fac bilanțul, el este mereu pe lista persoanelor de care mă bucur enorm că fac parte din viața mea.