marți, 7 iulie 2015

Fericirea e construită din oameni de către oameni pentru oameni

Parcă era o joi. Cine mai ține minte ce zi era când de două săptămâni simțeam că mai e mult prea puțin până când va trebui să mă duc în sediul unei facultăți străine, înconjurată de oameni pe care nu îi mai văzusem până atunci și, pe care, cel mai probabil o să îi mai văd o singură dată? Dar da... era joi. 

Când m-am trezit din cauza unui vis idiot mă încerca o senzație de vomă. Și chiar dacă uneori folosesc acest cuvânt pentru a descrie un lucru care nu îmi place, de data asta vorbesc serios. Și nu mi-am dat seama decât foarte târziu că nu era din cauza a ceea ce mâncasem cu o zi înainte (oare mâncasem cu o zi înainte?), ci din cauză că aveam niște emoții înfiorătoare. Toate informațiile pe care credeam că le-am acumulat până atunci dispăruseră în neant și se amestecaseră între ele înainte. În mașină am tăcut. Sau m-am văitat. Nu mai știu nici asta. 

În sala de examen am stat o oră degeaba în care mă gândeam doar „ce o fi o fi”. S-au adus subiectele extras. Era un domn în față care le citea de pe o foaie. Primul subiect habar nu aveam la ce se referă. Următoarele trei erau fix ce mi-a plăcut cel mai mult din toată materia pe care am avut-o de învățat. M-am apucat de scris. Am scris 6 pagini și am plecat mulțumită. 

După examen, m-a sunat Endy să îmi spună că luni e programat la preselecțiile pentru un concurs foarte popular, unde tot felul de talente nedescoperite cântă în fața unui juriu care decide dacă trec în etapa următoare sau nu. Știam de mult că e aproape momentul ăla, însă acum aveam o zi și o dată.

Azi dimineață începusem să mă gândesc că poate nu am scris chiar ce trebuia la examen. Că poate ar fi trebuit să folosesc alte formulări. Că am tăiat de destule ori cuvinte de pe foaie încât să nu iau punctajul acordat redactării. Că poate la subiectul despre „conceptul de sine în oglindă” aș fi putut să fiu mai explicită și să nu vorbesc despre „obstrucționarea comunicării interpersonale”. Începusem să mă gândesc că dacă nu iau examenul poate nu reprezint tot ce consider că reprezint. Dar am plecat de acasă înainte de a-mi provoca singură un atac de panică sau de a izbucni într-o criză de plâns care nu puteam anticipa cât durează, ceea ce m-ar fi făcut să întârzii în locul în care trebuia să ajung, ergo ar fi fost suficient de neplăcut. Și mă mai și machiasem...

Afară era foarte cald și Endy nu ajunsese atunci când am ajuns eu. Am fumat o țigară. După care mai multe țigări. Nu multe. Sau ba, de fapt, cred că da. Dar, la un moment dat, când mi-a fost oferit ceva de mâncare, mi-am dat seama că nu pot să mănânc nimic, deci iar am emoții. Site-ul comunicare.ro are ca ultim anunț publicat repartiția pe săli a masteranzilor care își susțin dizertația. Mai dau un refresh, același anunț. Blochez telefonul și beau o gură de apă. Mă uit în jur și încerc să găsesc personaje de care să mă amuz, însă nu reușesc. Îmi tot sună în cap refrenul „Rosențvaig I. Miriam - Respins”, fapt care mă enervează, așa că mă apuc să le povestesc viața mea colegelor drăguțe ale lui Endy.

Endy a ajuns și vrea să meargă înăuntru. Dar, mai întâi îmi fac datoria  de soră mai mare și îl cert că a venit cu adidași de baschet și cămașă, dar el știe că așa îi arăt că îmi pasă de el și nu se supără, ci doar se strâmbă. Nu pot să mă înfurii pe el când face asta, iar în momentele astea cu atât mai puțin. Îmi cere o țigară și ezit să i-o dau. Încerc să folosesc prezența mamei lui drept motiv să nu fumeze, însă uitasem că mama lui nu are nimic împotrivă. Fumăm amândoi. Râdem și glumim despre orice altceva înafară de subiectele care ne apăsau cel mai tare pe amândoi. Termină țigara și merge să dea un interviu. Deja se obișnuiește cu viața de vedetă. Lasă că e bine...

Comunicare.ro anunță că rezultatele finale se vor afișa după ora 18:00. Înjur și mă enervez înfiorător. Beau o jumătate de litru de Nestea în câteva minute. Mi-e sete, dar nu foame. Primesc telefoane și whatsapp-uri de la cei ce mi-s dragi cu subiectul „hai lasă că o să fie bine, mai dă-l în căcat de examen, că ți-a mâncat zilele” sau cu întrebarea „ia zi, gagica... ce notă ai luat?”. La întrebare nu știu să răspund, la mesaje nici atât. Deja dau refresh la pagină mai des decât e cazul. Mi-e prea cald și nu mai am răbdare să stau într-un loc. Merg cu fetele înăuntru. 

Endy tocmai termina interviul și se alătura grupului de artiști pentru a fi filmați când semnează un act care nu mi-e clar ce reprezintă. Are o lavalieră care îi cade, dar e tare mândru și zâmbește. Când Endy zâmbește înseamnă că e relaxat. Când Endy își freacă palmele sau își trece mâna prin păr înseamnă că e agitat și când e încruntat și se uită în jos înseamnă că e nervos. Semnează actele și tot grupul lui de susținători merge în sala de spectacol. Eu decid să mă opresc să mă spăl pe mâini.

Dau din nou refresh la pagină și nu înțeleg de ce îmi apare mersul trenurilor în loc de site-ul pe care l-am verificat obsesiv. Îmi dau seama că oi fi apăsat pe butonul de undo înainte să ies din browser ultima dată când am verificat. Mi-aduc aminte că trebuie să mă ocup de biletele pentru Szarvas, însă nu pot să mă gândesc foarte mult la asta. Intru în sală și mă așez pe scaun. Stau degeaba, fără să mă gândesc la nimic preț de vreo 10 minute. După care decid să mai verific o dată site-ul. Ultimul anunț publicat: Rezultate Examen de Licență 2015.

Tot grupul nostru e agitat. Pe toată lumea enervează indicațiile pe care ni le dau așa numiții „coordonatori”. Să râdem, să râdem tare, să râdem cu poftă, să ne mirăm, să aplaudăm cu zbierete, să aplaudăm zicând „bravo”. E enervant să râd la comandă. Mă enervează înfiorător să simulez fericirea și împlinirea. Nu râd cu poftă. Zâmbesc din când în când, dar mai mult nu pot. Toată lumea se întreabă când intră Endy și nimeni nu știe să răspundă. Decidem să așteptăm. Nu e ca și cum putem să facem altceva în timpul asta.

„Pentru vizualizarea listei cu rezultatele studenților la examenul de licență specializarea comunicare și relații publice și specializarea publicitate - iulie 2015 click aici”. Dau click. Telefonul îmi arată că se downloadeaza un pdf. Ezit să îl deschid, însă prefer să o fac acum decât să mai amân momentul. Mă uit absent la notele altora. Nu am o părere. Mă enervez și scroll-uiesc în jos. Ajung prea departe, la numele care încep cu S. Dau repede mai sus și văd nume care încep cu R. Note mici. Mulți picați. 

„O să vă rugăm ca pe parcursul filmărilor să nu stați cu telefoanele în mână și uitându-vă la ele. Că dacă o să vă filmăm, nu vreți să apăreți la televizor cu ochii în telefon în loc să zâmbiți frumos la cameră, nu?”. Se prezintă juriul, dar nu intră nici un jurat. Nu înțeleg inițial despre ce e vorba, după aia mi-am dat seama că au nevoie de niște înregistrări standard cu oameni care aplaudă sau țipă. Mi se pare normal ca la montaj să ai cât mai multe resurse, astfel încât să ai material cu care să te poți juca. Ne așezăm după aia. Am performat cu toții OK.

ROSENȚVAIG I. MIRIAM - 6.84. Bun. Deci asta înseamnă că am trecut. „Am luat licența!” îi spun mamei lui Endy. Îmi dau seama că nu am luat-o, ci doar am promovat examenul scris. Mama lui se bucură mult și mă felicită. La fel fac și colegele lui. Îmi place mult că încă au bucuria aia sinceră de copil și nu au ajuns să spună „bravo!” din complezență. O sun pe mama. Mama e prima care mereu află toate rezultatele mele la examene. „ Nu pot să stau mult la telefon, însă am luat 6.84”. Mama nu înțelege ce spun și îi repet, însă la jumătatea propoziției mă blochez și încep să plâng. Ea încearcă să mă calmeze și să îmi spună că nu e o notă proastă și că mă felicită. Vreau să îi spun că nu plâng de tristețe, ci de eliberare. Însă nu pot să articulez cuvinte. Închei conversația și mama lui Endy mă ia în brațe ca să mă calmeze și mă felicită încă o dată.

Endy intră pe scenă și îmi dau seama că e emoționat. Însă sunt foarte mândră de el că știe să își controleze emoțiile și nu le arată. Endy cântă impecabil, ca de obicei. Nici nu mă așteptam să cânte altfel. Nu mi-am făcut nici un moment griji că nu o să îl ajute vocea. Îmi dau lacrimile pentru că nu pot să înțeleg cum la 16 ani poți să te dedici unui lucru atât de mult și să cânți cu atâta pasiune. Plâng mai rău, însă îl aplaud în tot timpul ăsta. Știu că poate și știu că visul lui o să fie atins. Poate nu azi, poate nu mâine și poate nu până mă mărit eu. Dar, cu siguranță, într-o zi. Și în ziua aia vreau să îi fiu alături și să îi spun „ți-am zis eu că e doar o chestiune de timp”.

S-a terminat ziua. Și vine seara, care promite multe, ca întotdeauna, dar asta nu contează. Ce contează e că ne-am învins amândoi emoțiile și asta s-a demonstrat că a fost unul din cele mai bune lucruri pe care le-am fi putut face. Și eu am avut emoții pentru el și și el pentru mine. Și chiar dacă uneori uitam că și celălalt are un examen al vieții azi și ne gândeam mai mult fiecare la al lui, nu am făcut-o din egoism. Am făcut-o pentru că știam că celălalt nu se supără.

6 iulie e o dată pe care cu siguranță ne-o vom aduce amândoi aminte mult timp de acum încolo, pentru că pentru fiecare a fost un început nou. A fost o șansă primită și conștientizarea valorii noastre. Eu știu că nu sunt un student de nota 7. Însă nu vreau să demonstrez nimănui asta. Endy știe că într-o zi o să umple stadioane. Însă nu vrea să demonstreze nimănui asta.

Eu mai am un hop la sfârșitul săptămânii. El, cu siguranță mai are multe hopuri. Dar, după ziua asta, ceva îmi spune că fiecare dintre noi va trece peste obstacole mult mai ușor. Pentru că deja ne-am învățat cu ele și pentru că deja știm cine ne va ține pe umeri ca să putem să sărim gardul.

Dar dacă nu sărim gardul, atunci rămânem uitându-ne la un zid și neștiind ce e dincolo de el. Și neștiind că, de fapt, viața începe când o provoci să înceapă.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu