marți, 3 noiembrie 2015

Vinovații fără vină cer să se facă lumină

Așa zice un cântec pe care îl ascultam, la un moment dat, ore în șir zi de zi.

 O mare perioadă din viața mea mi-am petrecut-o îmbrăcată mai mult în negru decât în alte culori, încălțată doar cu adidași sau bocanci, machiată mereu cu culori închise. Am fost considerată „ciudată” de alți colegi de-ai mei de liceu, „rebelă” de unele cadre didactice care s-au perindat prin fața catedrei clasei mele și „satanistă” de mai multe babe de prin mijloacele de transport în comun. 



Prietenii mei erau rockeri, iubiții mei erau rockeri, comunitatea pe care o alesesem drept definitorie era cea a rockerilor. Umblam prin baruri gen Viking, The Jack, Sovata sau Argentin. Făceam concurs de cunoștiințe cu prietenii mei în ceea ce privește numărul de melodii Iron Maiden și albume Megadeath sau Motorhead. Asta a fost fericirea mea pe parcursul liceului, cu toate că foarte mulți oameni a căror părere conta puțin spre deloc au decretat de la sine putere că eu și prietenii mei suntem niște „ratați care doar printr-o minune o să promoveze bacalaureatul”. În prezent, prietenul meu cel mai bun de la vremea respectivă e medic în Marea Britanie și nici eu nu pot să zic că am ajuns chiar rău. 








Și conceptul „rockerii sunt ratați, nespălați și sataniști” datează încă de pe vremea lui tata, care, la rândul lui a fost un „golan în blugi” care a organizat cele mai mari festivaluri rock de la vremea respectivă în România. Nici tata nu a ajuns chiar rău.










Am citit întâmplător azi că ÎPS-ul a zis că cei care se aflau în Colectiv vineri noapte îl invocau pe Satana. Ceea ce cred sper că e o greșeală și o invenție a unor jurnaliști obscuri care voiau să câștige niște click-uri pe site-ul lor la fel de obscur. Însă, am înțeles că BOR-ul a declarat oficial că „preoții nu vin neinvitați, e nevoie de un context, nu de haos”. Nu vă supărați, care e contextul în care veniți și îmi bateți la ușă iarnă de iarnă? Cine vă invită atunci la mine în bloc și vă roagă să bateți la ușile tuturor locatarilor și să îi întrebați dacă nu vor să le stropiți pereții cu aghiazmă? Eu una sigur nu vă chem și eu una nu creez contextul în care vă puteți manifesta așa cum doriți și în care vă puteți practica meseria. Și care era haosul în care nu puteați ține o slujbă? Ce anarhie se crease de nu putea veni un preot să spună o rugăciune sau niște cuvinte din suflet? Eu cred că e mai degrabă din cauză că nu prea aveți suflet. Sau îl aveți adânc îngropat în banii pe care îi pretindeți pentru nunți, botezuri și înmormântări.

Pe oamenii care au aprins lumânări sau au dus flori în fața clubului Colectiv cine i-a invitat, stimabile Preafericit? Credeți că am primit invitații parfumate prin poștă? Credeți că toate lacrimile vărsate au fost pentru că ne-a rugat cineva frumos să plângem un pic? Nu, stimabile. La noi nu s-au angajat bocitoare, cum se face la înmormântările pe care dumitale și cei din subordinea ta le oficiați. La noi totul s-a bazat pe sinceritate, pe emoție, pe sentimente, pe niște lucruri total străine de tine. Pentru că tu ai uitat cum e să fii om, cu toate că te autodeclari sfânt și superior. Sfințești mașini, sfințești bijuterii, sfințești orice ți se aduce spre a fi sfințit dacă e însoțit de o bancnotă cu fața lui Caragiale pe ea. Pentru că ăla e, de fapt, contextul de care ai nevoie ca să spui ceva. Pentru că bancnotele elimină haosul care te împiedică să faci ceva, să faci orice. Ăsta e contextul de care TU ai nevoie pentru ca TU să îți poți cumpăra mașina scumpă care îți mișcă trupul mlădios cu tot cu pelerină albă și coroniță de colo colo, cu tot cu coloană oficială, ca nu cumva să stai în trafic.

Noi, sataniștii, suntem oameni care își acceptă sentimentele și care le arată de fiecare dată când au ocazia. Noi, ratații fără viitor, reacționăm când semenii noștri sunt în pericol și facem tot posibilul să îi salvăm, chiar dacă asta presupune să dăm la schimb viața noastră. Noi, ciudații, suntem o comunitate unită care iubește, suferă, care trăiește. Tu ce ești? Nu, nu... nu „cine”. Te-am întrebat „ce” ești.

Și pentru că am fost și eu satanistă și ratată la vremea mea, în semn de solidaritate cu victimele incendiului de vineri noapte am decis ca toată săptămâna aceasta să mă machiez așa cum o făceam în tinerețe, ca o „rockeriță”. O să am mai mult negru decât de obicei în zona ochilor și culori de ruj mult mai închise decât în mod normal. Încă de azi lumea s-a uitat din nou ciudat la mine pentru că nu mă încadrez în normele lor sociale impuse de nu știu exact cine, dar ghiciți ce? Am mai trecut pe acolo și dacă nu mi-a păsat atunci, cu siguranță nu o să îmi pese nici acum. Așa am ales eu să îmi arăt empatia și respectul. Punct.


duminică, 1 noiembrie 2015

Tinerii din ziua de azi nu mai sunt ca cei de pe vremuri. Și foarte bine fac!

Generația mea și generația imediat următoare o să schimbe lumea. Și dacă nu o să schimbe lumea, măcar o să schimbe România, la momentul oportun. Am auzit de multe ori că „tinerii sunt singura speranță pentru țara asta” și în momentul ăsta chiar cred că așa este. De ce?




Pentru că 7000 de tineri sau chiar mai mult au mers astăzi de la Universitate sau de la Piața Unirii până la clubul Colectiv ca să aprindă o lumânare, să lase o floare sau să stea un pic și să se gândească la cei care s-au dus și la cei care sunt încă în spitale. Și au mers ordonat, fără gălăgie, fără să se înghesuie, fără să se bată care să aprindă primul lumânarea. Au mers împreună și au suferit împreună. Din  nou: liniștiți, ordonați și solemni. Toate astea în timp ce acum câteva săptămâni babele se călcau în picioare și se băteau care să pupe prima niște oase expuse publicului larg și credul. Apropos de asta. Domnule Patriarh, știu că și alte cunoștiințe de-ale mele v-au mai întrebat, dar aș dori să punctez și eu. Pe când ne onorați și dumneavoastră cu un cuvânt pescuit din izvorul înțelepciunii dumneavoastră? Sau pentru că s-a decis că trupurile celor care s-au dus în coșmarul de vineri noapte vor fi înmormântate din forndurile primăriei ați decis că nu e cazul să mai ziceți ceva? Haideți totuși un pic în față, că poate vor enoriașii pupători de tablouri să audă o părere sfântă.






Pentru că tinerii sunt cei care umblă prin spitale încercând să împartă oamenilor de acolo băuturi calde, sandwichuri făcute acasă sau orice ar mai putea să dea, doar ca să încerce să aducă un zâmbet pe fața rudelor celor internați. Pentru că tinerii au sentimente și încă mai au dorința asta, absurdă din punctul unora de vedere, de a face lumea asta un loc mai frumos și mai bun. Da, tinerii sunt cei care petrec în cluburi până în zori și se îmbată, și vomită în taxi, ca să o citez pe Ozana Barabancea. Apropos de asta: doamna Ozana Barabancea, ați declarat că nu înțelegeți cum își pierd tinerii vremea în felul ăsta și că preferați să citiți o carte în loc să ieșiți în club. Înafară de cartea de bucate, pe care e clar că ați citit-o din scoarță în scoarță, ce cărți mai citiți? Că mi se pare că sunteți suficient de agramată și de incoerentă în exprimări încât să îmi permit să pun sub semnul întrebării calitatea și cantitatea cărților pe care le citiți.






Pentru că tinerii simt durerea, o acceptă și încearcă să meargă mai departe în viață, purtând durerea în suflet. Am fost astăzi la marșul în tăcere de care am zis mai sus împreună cu o parte din „copiii lui Miriam”. Copiii lui Miriam înțeleg ce s-a întâmplat, regretă ce s-a întâmplat și sunt dornici să ajute cum pot ei și cum știu ei mai bine. Cu toții ne simțim inutili, cu toții vrem să facem mai mult decât e nevoie. Copiii lui Miriam sunt niște copii extraordinari, precum sunt toți copiii pe care i-am văzut astăzi la marș. Copiii lui Miriam au sentimente și empatizează. Apropos de asta: domnule Cristoiu, dumneavoastră chiar nu mai sunteți normal la cap? Cum puteți în a doua zi de doliu național să declarați, mai pe șleau sau mai pe ocolite, că președintele țării noastre avea nevoie de un eveniment de genul ăsta și i s-au servit 27 de morți pe tavă. Sunt 30 acum. Medicii sunt reținuți în declarații. Domnule Cristoiu, permiteți-mi să vă întreb: dumneavoastră aveți copii? Că eu nu am, dar zău că de 2 zile încoace simt că mi s-a sfâșiat sufletul și abia reușesc să adorm. Câți ani au copiii dumneavoastră, domnule Cristoiu? Ies în cluburi? Ies în baruri? Cum ar fi domnule Cristoiu să auziți la știri că locul în care se află copiii dumneavoastră a luat foc și ei să nu vă mai răspunda la telefon. Niciodată. Ați declara, domnule Cristoiu, „copiii mei i-au fost serviți pe tavă lui Iohannis”? Chiar îmi pare rău că am ajuns să am pentru dumneavoastră aceeași doză de respect pe care o am pentru madame Barabancea. La un moment dat ați fost un jurnalist. Acum sunteți un jeg.



Pentru că tinerii s-au dus să doneze sânge până când au spus cei de la centrele de recoltare că nu mai pot face față și pentru că tinerii sunt cei care au contactat diverse companii pentru a-i ruga să ajute așa cum pot. Pentru că restul erau prea ocupați să claxoneze oamenii care marșau azi. Într-adevăr, duminică la prânz sunt multe locuri unde trebuie să ajungi și nu suportă amânare. Apropos de asta: bai, Oana Zăvoranu? Nebună știu că ești de mult, de când o târai pe maică-ta pe la toate televiziunile cerându-i nu știu ce bani. Dar n-ai vrea să nu mai vomiți păreri? Că îi stârnești pe ăia la fel de dobitoci ca tine. Stupefiant, există oameni care te consideră un formator de opinie și ascultă tâmpeniile tale cu numerologia, cu Haloween-ul și altele ca asta. Au murit oameni, Oana Zăvoranu. Nu te-a întrebat nimeni care e părerea ta despre motivul pentru care au murit. Taci din gură, Oana Zăvoranu, că habar nu ai ce vorbești.






Pentru că tinerii o să schimbe la un moment dat totul. Pentru că generația Y, generația McDonald's, generația pe care o ridicați de pe scaun în tramvaie și autobuze, generația pe care o numiți „generație de cretini” doar pentru că nu se aliniază cu obiceiurile voastre deprinse de pe vremea comunismului de care nu vreți să scăpați e demna urmașă a „generației în blugi”. Tot oameni pe care îi batjocoreați și îi etichetați „golani”, „pierde-vară” sau mai știu eu cum. Generația Facebook s-a mobilizat pe Facebook și a reușit să strângă 7000 de oameni care să aducă un omagiu altor tineri care s-au dus cu mult înainte de vreme și care și ei, au făcut lumea asta mai frumoasă și, cu siguranță, acum fac o alta mai bună.

Tot așa, generație frumoasă! Tot așa!

sâmbătă, 31 octombrie 2015

O tragedie într-un singur act, cu 27 de actori principali care acum joacă pe o scenă mai curată

În general nu plâng. Și, în general, lucrurile care nu mă afectează direct mă ating la un nivel superficial și le uit la câteva ore după ce se întâmplă. Însă tragedia de azi-noapte din clubul Colectiv m-a făcut să plâng și m-a atins la un nivel mult mai adânc decât credeam inițial că mă va afecta.

Am aflat de ce s-a întâmplat undeva pe la ora 23:00, cât încă eram la birou. Eram la birou punând la punct ultimele detalii pentru ce ar fi trebuit să fie week-endul aniversării a 8 ani de JCC, momentul cel mai vesel din an pentru organizația noastră și implicit pentru noi și pentru membrii noștri. Unul din noi a citit cu voce tare știrea, iar un alt prieten mi-a scris pe facebook: „ai văzut că a explodat Colectivul?”. La vremea aia nu însemna nimic pentru mine. Explodase un club de care am auzit întâmplător la un moment dat, în care nu fusesem și în care nu știam dacă erau oameni, dacă găzduia vreun eveniment mare sau dacă era gol și doar aruncase cineva o țigară aprinsă într-un moment potrivnic.

Abia după vreo două ore, am văzut cu coada ochiului la un televizor pornit că există oameni care au decedat și oameni grav răniți care sunt transportați de urgență la spital. Dar nici atunci nu pot sa zic că m-a afectat. Însă, acum, la aproape 24 de ore de la momentul în care am aflat de incendiul din clubul Colectiv, mă simt revoltată, tristă, indignată și înfricoșată de următoarele evenimente sau gânduri:

1. Verișorul meu trebuia să fie acolo, dar e leneș
De obicei, verișorul meu împreună cu unul din prietenii mei ies vineri de vineri într-un club care nu e Colectiv. Așa că pe ei doi îi exclusesem imediat din inventarul apropiaților care ar fi putut să fie victime ale tragediei de azi noapte. Însă, azi dimineață când am deschis facebook-ul, nu văzusem check-in-ul clasic de vineri seară. În schimb văzusem niste share-uri pe profilul verișorului meu cu listele de la diverse spitale, cu persoane dispărute așa că l-am sunat instantaneu. Și da. El trebuia să fie acolo, însă a dormit, după care a decis să mai stea să lenevească un pic cu gândul că noaptea e încă la început și are tot timpul să petreacă până în zori cu prietenii lui. Mi-a povestit cum a ajuns acolo fix când isteria abia începuse. Că a ajutat victime să iasă și a dat apă oamenilor care reușiseră să iasă singuri. Că a văzut totul cu ochii lui și că a rămas cu niște imagini impregnate în minte pe care nu o să le poată șterge prea curând sau vreodată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că e leneș și i-am zis și lui că de acum încolo nu o să mă mai supăr niciodată dacă întârzie când stabilim că ne vedem. O să îl aștept cuminte orice ar fi.

2. Până acum râdeam de mama că mereu mă roagă mereu să o anunț când ajung acasă sau oriunde plec.
Viața mea presupune tot felul de excursii și plecări. Unele de week-end, altele de o lună. Și mereu când plec știu că trebuie să o anunț pe mama când am plecat și când am ajuns. Și uneori nu am chef pentru că fie sunt nedormită, fie mi se învârte capul de la urletele copiiilor, fie cum ajung există cineva care îmi dă de muncă. Ba mai mult, când ies în club, când mă duc în vizită la niște prieteni sau când mă întorc de la muncă trebuie să anunț că am ajuns în regulă acasă. Și până acum eu nu înțelegeam de ce mereu trebuie să fac asta și funcționam pe principiul „eh... doar nu o să mi se întâmple mie”. Acum îmi vine să o sun pe mama mereu și să o mai asigur o dată că sunt bine, doar ca să fie liniștită și ca să știe că am zis „eu plec”, dar zic și „gata! M-am întors!”

3. Sunt un consumator de cluburi, însă îmi doresc din suflet să se închidă toate care nu sunt în regulă
Sunt genul de om care când are chef de ieșit în club, corupe oameni să iasă cu ea. Și de obicei ne strângem o gașcă de 10 oameni care dansează și se distrează împreună. Niciodată nu m-am uitat dacă am vreun extinctor sau vreun furtun prin preajmă, dacă mai există vreo ușă înafară de cea principală, cât de aproape sunt de ușă, câți oameni sunt, în general, în club și alți factori, care în cazul unui incendiu mă împiedică să supraviețuiesc. Acum îmi doresc să fie controale peste tot. Începând cu toate speluncile ordinare și terminând cu cluburile de fiță și să fie închise toate cele care nu respectă toate condițiile de funcționare. TOATE. T-O-A-T-E. Vreau să îmi ceară buletinul la intrare și de fiecare dată când îmi iau o băutură la bar. Vreau să aibă un sistem de ventilație care să permită ca hainele mele să nu miroasă a birt comunal când plec acasă și vreau să nu aibă bureți, lemn sau orice material inflamabil la vedere. Și să organizeze zile de naștere fără lumânări.

4. Simt nevoia să vină cineva și să spună „e vina mea”. 
Slavă lui Dumnezeu, nici unul din apropiații mei nu a fost una din victimele tragediei de azi-noapte. Însă, pe lista celor decedați se află numele a două persoane pe care le-aș recunoaște pe stradă și pe care le-aș saluta zâmbind. Data viitoare când o să ne vedem o să fie într-o lume mai bună, cu muzică rock pe fundal. Dar pentru cele două suflete care nu mai sunt printre noi, pentru toți oamenii care se zbat între viață și moarte în spitale, vreau să vina cineva la oricare post de știri, în Piața Universității sau la mine pe stradă și să zică „e vina mea. Eu sunt responsabil pentru asta”. Nu să mai existe ping-pong-ul ăsta între proprietarii clădirii, cei care închiriaseră clădirea și alți țapi ispășitori. Nu, dragule patron de bar, dornic de făcut mulți bani de pe urma oamenilor care vor să asculte trupa lor preferată. Nu e vina altcuiva înafară de a ta. Tu ai preferat să funcționeze localul tău în regim de club, cu toate că tu ai zis că e bar. Tu ai zis că nu ai nevoie de toate autorizațiile și tu ai zis că e OK să se aprindă artificii cumpărate din Dragonul Roșu într-un spațiu neaerisit, cu materiale inflamabile peste tot, cu aburi de alcool plutin peste tot. Tu ești de vină. Sau, de fapt... nu. E și vina ăluia care a acceptat șpaga ta, idiotule, și ți-a lăsat clubul să funcționeze. Din păcate nici unul din voi nu are cum să îi aducă înapoi pe cei 27 de oameni care s-au dus și nici să îi facă bine pe cei aproape 200 de răniți din spitale. Unii zic că v-ar condamna la moarte. Eu doar v-aș pune să stați singuri pentru restul vieții, ca să aveți timp să vă gândiți la ce ați făcut și la toate nenorocirile pe care le-ați provocat și cu care va trebui să trăiți.

5. Incredibil de mulți români sunt înfiorător de imbecili.
Ozana Barabancea, care cred că ia niște medicamente interzise de lege a declarat că incendiul de azi-noapte are legătură cu faptul că pe coperta albumului ce ar fi trebuit să fie lansat ieri era un dragon. Alte sute de dobitoci au făcut ei singuri cu căpuțul lor o adunare între al nu știu câtălea Halloween și data de ieri, au scăzut anul în care ne aflăm și câte piese erau pe albumul trupei și au ajuns la concluzia că acolo era prezent Satana. Vă dați seama cu ce oameni trebuie să coabităm? Cu niște cretini siniștri care donează bani pentru Catedrala Neamului, dar nu donează sânge ca să salveze niște vieți. Vă doresc să aflați și voi, ca mulți oameni sfâșiați de durere, că apropiați ai voștri au fost implicați în accidentul cumplit de azi-noapte. Să vedem atunci dacă vă mai arde de calcule matematice hilare și imaginate, boii pământului și vacilor nemulse.

6. A murit un copil de 15 ani.
Un copil de 15 ani. Un copil de vârsta celor numiți generic „copiii lui Miriam”. Copiii lui Miriam puteau să fie acolo. Propozițiile astea s-au repetat în ultimele două ore în capul meu. Până când am aflat că unul din copiii lui Miriam era să fie acolo, însă gașca lui s-a răzgândit cu ceva timp înainte de eveniment. Atunci mi-am dat seama că toți copiii lui Miriam sunt în regulă și sănătoși. Însă, tot mi-e foarte greu să înțeleg asta. A murit un copil de 15 ani și alte zeci de puști cam de aceeași vârstă au fost răniți. Copii care le-au zis părinților „mă duc la concert, nu stau mult” și ai căror părinți cu siguranță au stat treji ca să îi aștepte acasă. Problema e că în locul copiiilor lor a venit un telefon de la un număr pe care nu îl cunoșteau.

7. E nevoie de o tragedie ca asta pentru a ne aduce aminte că suntem cu toții oameni.
Luni plănuiesc să mă duc să donez sânge. În mod normal, probabil că nu aș fi făcut asta. Și ca mine sunt convinsă că sunt mulți oameni. Companiile mari au început să ofere servicii gratis pentru victime sau pentru rudele victimelor. Admirabil, dar trist. Mereu suntem într-o continuă luptă pentru cine e mai bun, cine e mai puternic, cine poate fi declarat invincibil. În momente ca acestea ni se demonstrează că nimeni nu e invincibil și că tot timpul e nevoie de oameni pentru a putea perpetua omenira și umanitatea.

Nu știu și nici nu cred că e potrivit să închei altfel înafară de a spune „Condoleanțe” familiilor celor decedați și „Putere și sănătate” celor răniți și familiilor lor.


duminică, 4 octombrie 2015

Despre cum mereu mi-am dorit un frate și cum l-am găsit pe cel mai bun frate din lume

Țin minte foarte puține lucruri de când eram mică. Unul din ele este că îmi doream tot timpul să am un frate mai mare. Și cred că pe la 6 ani mi-am dat seama că nu am cum să am un frate mai mare dacă eu m-am născut deja, așa că m-am decis că nu ar fi fost nici o problemă dacă ai mei ar fi un adoptat un băiat mai mare ca mine. Apoi, am devenit mai indulgentă și am decis că e în regulă și dacă e mai mic. Dar tot frate. Culmea e că niciodată nu mi-am dorit o soră, ci în toate fanteziile mele de copil aveam un frate care, când ne făceam mari avea grijă de mine și mă proteja de tot răul din lume și de toți oamenii răi.

Pe măsură ce au trecut anii a început să îmi fie din ce în ce mai clar că fratele meu nu o să apară vreodată, însă tot timpul prietenii mei cei mai apropiați erau băieți. După ce testasem ambele lumi, m-am decis că rozul, fustițele, rochițele și toate lucrurile aferente erau doar pentru „divele” școlii sau a liceului, iar eu umblam ca nebuna, îmbrăcata în negru din cap până în picioare inclusiv vara, când erau 40 de grade afară, cu dermatograful întins pe jumătate de față, cu ruj închis la culoare și cu nu știu câți cercei. Toate astea au dus la disperarea mamei mele care mai avea puțin și își vindea sufletul doar-doar să mă vadă purtând fustă, tocuri sau oricum, ceva care să ateste faptul că sunt fată, nu o formă ciudată de viață care se plimbă fără sens prin oraș. Așa a fost adolescența mea. Nu pot sa spun că am fost un adolescent ieșit din comun, ci am făcut tot ce fac adolescenții. Am condus lumea din umbră (sau așa credeam), am întârziat mereu acasă, am trântit uși, telefoane, geamuri când m-am enervat, am țipat la ai mei, am plâns două ore întruna ca după alte zece minute să râd cu cea mai mare poftă. Am iubit. Sincer și cu ardoare. Mă rog... tot ce scrie în manualul adolescenților am făcut. Ah, evident, tot atunci m-am apucat de fumat și tot atunci m-am decis că e momentul să mă îmbăt pentru prima dată. Țin minte că uneori mai auzeam din gura tatălui meu cuvinte ca „sacrificiu”, „compromis”, sau „mai lasă porcăriile și pune mâna și formează-te ca om”, dar la vremea respectivă pentru mine toate astea nu erau decât un alt subiect de făcut mișto. Cum adică? Ce? Eu nu sunt formată ca om? Eu știam perfect ce voiam să fac în viață. Urma să termin liceul, să dau la actorie și după aia să ajung pe scena TNB-ului zi de zi. Bănuiesc că nu mai e nevoie să vă spun că nici măcar nu am mai dat admiterea la UNATC, darămite să ajung pe scena vreunui teatru. Deci da. Am fost un adolescent ca oricare alții. Sigur că e cel mai bun până când își dă seama că nu e.

Dar să vă fac să vă înțelegeți care e legătura dintre cele două paragrafe de mai sus. Doamnelor și domnilor, am un frate. L-am găsit când avea 14 ani și eu 24 și era un copil frumos, cu părul vâlvoi care îmi vorbea cu dumneavoastră și care mă enerva doar pentru că o făcea. Și după ce am fost într-o tabără de o săptămână ne-am apropiat mult mult. Mi-am dat seama că e un copil tare mișto. Din toate punctele de vedere. Cu un suflet cât un palat din basme, cu o modestie cum eu la adolescenți nu am văzut până atunci și cu un râs molipsitor și colorat pe care îl auzeam doar în momentele în care se simțea fericit. Și nu știu cum, așa... din senin am decis amândoi că o sa fim mai mult decât amici, mai mult decât prieteni, că o să fim frate și soră. Și pentru că eu eram pregătită pentru asta (doar visasem toată copilăria la așa ceva, nu-i așa) mi-am asumat-o de la început și eram convinsă că o să fiu sora model și până și frații cei mai frați o să fie geloși pe noi.Bănuiesc că v-ați dat deja seama că nu a fost chiar așa. Frații cei mai frați nu au fost geloși pe noi (sau poate da, că nu am întrebat), dar în nici un caz nu am fost fratele și sora model. Ne-am certat. Rău. Ne-am și împăcat. Dar după aia ne-am mai certat. Ne-am zis lucruri pe care nu ar fi trebuit să le zicem, ne-am zis lucruri doar ca să fim siguri că îl lovim pe celălalt și ne-am întrecut în lupta pentru „care e mai cocoș” și nu ne-a fost clar cine a câștigat. Deci visul meu de a avea un frate și de a fi împreună Batman și Robin nu părea să fie foarte ușor de îndeplinit. Dar, țin minte la un moment dat, după una din certurile noastre, când ajunsesem la etapa de „hai să ne cerem scuze”, Endy mi-a zis „păi de aia suntem frați. Ca să ne certăm. Că dacă totul era perfect, eram prieteni.” Și atunci mi-am dat seama că, de fapt, așa e. Noi nu am avut perioada în care ne certam pe jucării și ne băteam până veneau părinții să facă pace între noi. Nici perioada în care ne certam pe care dintre noi e copilul mai bun și nici perioada în care să ne certăm din absolut orice, doar pentru că ne e din ce în ce mai greu să locuim în aceeași casă. Și asta e foarte bine pentru că am ajuns direct în etapa în care știm că ne putem baza unul pe celălalt pentru orice și niciodată nu ne gândim că trebuie să dăm ceva la schimb pentru sprijinul pe care îl primim, ci doar îl apreciem și zâmbim când vedem că ni se oferă de drag.

Dacă sunt o soră mai mare perfectă? Cu siguranță nu.Uneori sunt prea protectoare cu el, prea mă chinui de răsputeri să îl feresc de toate necazurile și problemele pe care viața are talentul să ni le scoată în cale și de prea multe ori uit că adolescenții vor independență și șansa să se afirme singuri. Uneori mă enervez pe el pentru că nu vede lucrurile așa cum le văd eu, dar uit că eu sunt cu 10 ani mai mare și e normal să avem puncte de vedere diferite. Uneori mă cred mult mai experimentată și cred că eu am dreptate, însă de foarte multe ori mi se demonstrează că faptul că e mai mic îl face să vadă lucrurile mai simplu și mai corect decât mine, care tind să îmi complic existența degeaba. Uneori vreau să îl fac să mă creadă pe cuvânt fără să îi dau argumente și îmi dau seama prea târziu că nu mai e un copil și că e mai aproape de vârsta la care va deveni adult decât de cea la care era copil.

Dacă e un frate mai mic perfect? Nici la întrebarea asta nu pot răspunde cu da. Uneori uită să facă ce promite să facă și uneori face lucruri care nu trebuie neapărat făcute. Uneori se distrează când toată lumea în jurul lui muncește și uneori se trezește mai târziu decât trebuie. Uneori trebuie să ducem discuții interminabile ca să mănânce și să nu stea flămând și uneori are mai mult tupeu decât unii pot digera. Uneori uită să se pună pe el pe primul loc și uneori nu vrea să accepte că e în centrul atenției, chiar dacă asta se întâmplă împotriva voinței lui.

Deci contrar părerii și dorințelor noastre nu suntem perfecți. Nici noi înșine. nici unul față de celălalt. Amândoi greșim și amândoi suntem pedepsiți pentru greșelile noastre, uneori mai aspru decât e cazul. Însă ne-am ales unul pe celălalt pentru a umple golul unei surori mai mari, respectiv al unui frate mai mic.

Și dacă încă vă întrebați de ce l-am ales pe el să îmi umple golul format de dorințele mele din fragedă pruncie, cred că principalul motiv este că este cel mai bun om pe care îl cunosc. Un om care tot timpul se chinuie să împace pe toată lumea, un om care nu se teme să sufere și care are curajul să arate lumii întregi atunci când o face. Un om care își pune sufletul pe masă și pornește de la premisa că nimeni din cei care stau la masă nu o sa aducă un ciocan să îl spargă. Un om care nu râde niciodată de politețe sau fals și un om care când zâmbește o face ca să îi binedispună pe cei din jurul lui. Un om care e alături de prietenii lui oriunde și oricum poate și un om care nu uită niciodată cine i-a fost aproape atunci când a avut nevoie. Un om care se deschide greu, dar când o face îți vine să îl asculți ore în șir. Un om complicat, dar care vrea să fie simplu. Un om cu o voce absolut extraordinară, dar care niciodată nu se va făli sau se va chinui să iasă în evidență folosindu-se de ea. Un om care își dorește să fie trecut neobservat, dar care prin prezență și felul de a fi va ieși mereu în evidență. Un om care va vrea mereu să îi ajute pe cei la nevoie și un om care îi va ignora pe cei care se mândresc cu ce nu e al lor. Un om minunat.

Așadar, nu cred că eu am voie să afirm că eu l-am ales pe el să îmi fie frate mai mic. Ci doar „sunt super fericită că el m-a ales pe mine să îi fiu soră mai mare și să îmi dea ocazia să fac parte din ce o să devină”.

Sunt cea mai mândră soră mai mare din lume. Și, la sfârșitul fiecărei zile, când fac bilanțul, el este mereu pe lista persoanelor de care mă bucur enorm că fac parte din viața mea. 

marți, 7 iulie 2015

Fericirea e construită din oameni de către oameni pentru oameni

Parcă era o joi. Cine mai ține minte ce zi era când de două săptămâni simțeam că mai e mult prea puțin până când va trebui să mă duc în sediul unei facultăți străine, înconjurată de oameni pe care nu îi mai văzusem până atunci și, pe care, cel mai probabil o să îi mai văd o singură dată? Dar da... era joi. 

Când m-am trezit din cauza unui vis idiot mă încerca o senzație de vomă. Și chiar dacă uneori folosesc acest cuvânt pentru a descrie un lucru care nu îmi place, de data asta vorbesc serios. Și nu mi-am dat seama decât foarte târziu că nu era din cauza a ceea ce mâncasem cu o zi înainte (oare mâncasem cu o zi înainte?), ci din cauză că aveam niște emoții înfiorătoare. Toate informațiile pe care credeam că le-am acumulat până atunci dispăruseră în neant și se amestecaseră între ele înainte. În mașină am tăcut. Sau m-am văitat. Nu mai știu nici asta. 

În sala de examen am stat o oră degeaba în care mă gândeam doar „ce o fi o fi”. S-au adus subiectele extras. Era un domn în față care le citea de pe o foaie. Primul subiect habar nu aveam la ce se referă. Următoarele trei erau fix ce mi-a plăcut cel mai mult din toată materia pe care am avut-o de învățat. M-am apucat de scris. Am scris 6 pagini și am plecat mulțumită. 

După examen, m-a sunat Endy să îmi spună că luni e programat la preselecțiile pentru un concurs foarte popular, unde tot felul de talente nedescoperite cântă în fața unui juriu care decide dacă trec în etapa următoare sau nu. Știam de mult că e aproape momentul ăla, însă acum aveam o zi și o dată.

Azi dimineață începusem să mă gândesc că poate nu am scris chiar ce trebuia la examen. Că poate ar fi trebuit să folosesc alte formulări. Că am tăiat de destule ori cuvinte de pe foaie încât să nu iau punctajul acordat redactării. Că poate la subiectul despre „conceptul de sine în oglindă” aș fi putut să fiu mai explicită și să nu vorbesc despre „obstrucționarea comunicării interpersonale”. Începusem să mă gândesc că dacă nu iau examenul poate nu reprezint tot ce consider că reprezint. Dar am plecat de acasă înainte de a-mi provoca singură un atac de panică sau de a izbucni într-o criză de plâns care nu puteam anticipa cât durează, ceea ce m-ar fi făcut să întârzii în locul în care trebuia să ajung, ergo ar fi fost suficient de neplăcut. Și mă mai și machiasem...

Afară era foarte cald și Endy nu ajunsese atunci când am ajuns eu. Am fumat o țigară. După care mai multe țigări. Nu multe. Sau ba, de fapt, cred că da. Dar, la un moment dat, când mi-a fost oferit ceva de mâncare, mi-am dat seama că nu pot să mănânc nimic, deci iar am emoții. Site-ul comunicare.ro are ca ultim anunț publicat repartiția pe săli a masteranzilor care își susțin dizertația. Mai dau un refresh, același anunț. Blochez telefonul și beau o gură de apă. Mă uit în jur și încerc să găsesc personaje de care să mă amuz, însă nu reușesc. Îmi tot sună în cap refrenul „Rosențvaig I. Miriam - Respins”, fapt care mă enervează, așa că mă apuc să le povestesc viața mea colegelor drăguțe ale lui Endy.

Endy a ajuns și vrea să meargă înăuntru. Dar, mai întâi îmi fac datoria  de soră mai mare și îl cert că a venit cu adidași de baschet și cămașă, dar el știe că așa îi arăt că îmi pasă de el și nu se supără, ci doar se strâmbă. Nu pot să mă înfurii pe el când face asta, iar în momentele astea cu atât mai puțin. Îmi cere o țigară și ezit să i-o dau. Încerc să folosesc prezența mamei lui drept motiv să nu fumeze, însă uitasem că mama lui nu are nimic împotrivă. Fumăm amândoi. Râdem și glumim despre orice altceva înafară de subiectele care ne apăsau cel mai tare pe amândoi. Termină țigara și merge să dea un interviu. Deja se obișnuiește cu viața de vedetă. Lasă că e bine...

Comunicare.ro anunță că rezultatele finale se vor afișa după ora 18:00. Înjur și mă enervez înfiorător. Beau o jumătate de litru de Nestea în câteva minute. Mi-e sete, dar nu foame. Primesc telefoane și whatsapp-uri de la cei ce mi-s dragi cu subiectul „hai lasă că o să fie bine, mai dă-l în căcat de examen, că ți-a mâncat zilele” sau cu întrebarea „ia zi, gagica... ce notă ai luat?”. La întrebare nu știu să răspund, la mesaje nici atât. Deja dau refresh la pagină mai des decât e cazul. Mi-e prea cald și nu mai am răbdare să stau într-un loc. Merg cu fetele înăuntru. 

Endy tocmai termina interviul și se alătura grupului de artiști pentru a fi filmați când semnează un act care nu mi-e clar ce reprezintă. Are o lavalieră care îi cade, dar e tare mândru și zâmbește. Când Endy zâmbește înseamnă că e relaxat. Când Endy își freacă palmele sau își trece mâna prin păr înseamnă că e agitat și când e încruntat și se uită în jos înseamnă că e nervos. Semnează actele și tot grupul lui de susținători merge în sala de spectacol. Eu decid să mă opresc să mă spăl pe mâini.

Dau din nou refresh la pagină și nu înțeleg de ce îmi apare mersul trenurilor în loc de site-ul pe care l-am verificat obsesiv. Îmi dau seama că oi fi apăsat pe butonul de undo înainte să ies din browser ultima dată când am verificat. Mi-aduc aminte că trebuie să mă ocup de biletele pentru Szarvas, însă nu pot să mă gândesc foarte mult la asta. Intru în sală și mă așez pe scaun. Stau degeaba, fără să mă gândesc la nimic preț de vreo 10 minute. După care decid să mai verific o dată site-ul. Ultimul anunț publicat: Rezultate Examen de Licență 2015.

Tot grupul nostru e agitat. Pe toată lumea enervează indicațiile pe care ni le dau așa numiții „coordonatori”. Să râdem, să râdem tare, să râdem cu poftă, să ne mirăm, să aplaudăm cu zbierete, să aplaudăm zicând „bravo”. E enervant să râd la comandă. Mă enervează înfiorător să simulez fericirea și împlinirea. Nu râd cu poftă. Zâmbesc din când în când, dar mai mult nu pot. Toată lumea se întreabă când intră Endy și nimeni nu știe să răspundă. Decidem să așteptăm. Nu e ca și cum putem să facem altceva în timpul asta.

„Pentru vizualizarea listei cu rezultatele studenților la examenul de licență specializarea comunicare și relații publice și specializarea publicitate - iulie 2015 click aici”. Dau click. Telefonul îmi arată că se downloadeaza un pdf. Ezit să îl deschid, însă prefer să o fac acum decât să mai amân momentul. Mă uit absent la notele altora. Nu am o părere. Mă enervez și scroll-uiesc în jos. Ajung prea departe, la numele care încep cu S. Dau repede mai sus și văd nume care încep cu R. Note mici. Mulți picați. 

„O să vă rugăm ca pe parcursul filmărilor să nu stați cu telefoanele în mână și uitându-vă la ele. Că dacă o să vă filmăm, nu vreți să apăreți la televizor cu ochii în telefon în loc să zâmbiți frumos la cameră, nu?”. Se prezintă juriul, dar nu intră nici un jurat. Nu înțeleg inițial despre ce e vorba, după aia mi-am dat seama că au nevoie de niște înregistrări standard cu oameni care aplaudă sau țipă. Mi se pare normal ca la montaj să ai cât mai multe resurse, astfel încât să ai material cu care să te poți juca. Ne așezăm după aia. Am performat cu toții OK.

ROSENȚVAIG I. MIRIAM - 6.84. Bun. Deci asta înseamnă că am trecut. „Am luat licența!” îi spun mamei lui Endy. Îmi dau seama că nu am luat-o, ci doar am promovat examenul scris. Mama lui se bucură mult și mă felicită. La fel fac și colegele lui. Îmi place mult că încă au bucuria aia sinceră de copil și nu au ajuns să spună „bravo!” din complezență. O sun pe mama. Mama e prima care mereu află toate rezultatele mele la examene. „ Nu pot să stau mult la telefon, însă am luat 6.84”. Mama nu înțelege ce spun și îi repet, însă la jumătatea propoziției mă blochez și încep să plâng. Ea încearcă să mă calmeze și să îmi spună că nu e o notă proastă și că mă felicită. Vreau să îi spun că nu plâng de tristețe, ci de eliberare. Însă nu pot să articulez cuvinte. Închei conversația și mama lui Endy mă ia în brațe ca să mă calmeze și mă felicită încă o dată.

Endy intră pe scenă și îmi dau seama că e emoționat. Însă sunt foarte mândră de el că știe să își controleze emoțiile și nu le arată. Endy cântă impecabil, ca de obicei. Nici nu mă așteptam să cânte altfel. Nu mi-am făcut nici un moment griji că nu o să îl ajute vocea. Îmi dau lacrimile pentru că nu pot să înțeleg cum la 16 ani poți să te dedici unui lucru atât de mult și să cânți cu atâta pasiune. Plâng mai rău, însă îl aplaud în tot timpul ăsta. Știu că poate și știu că visul lui o să fie atins. Poate nu azi, poate nu mâine și poate nu până mă mărit eu. Dar, cu siguranță, într-o zi. Și în ziua aia vreau să îi fiu alături și să îi spun „ți-am zis eu că e doar o chestiune de timp”.

S-a terminat ziua. Și vine seara, care promite multe, ca întotdeauna, dar asta nu contează. Ce contează e că ne-am învins amândoi emoțiile și asta s-a demonstrat că a fost unul din cele mai bune lucruri pe care le-am fi putut face. Și eu am avut emoții pentru el și și el pentru mine. Și chiar dacă uneori uitam că și celălalt are un examen al vieții azi și ne gândeam mai mult fiecare la al lui, nu am făcut-o din egoism. Am făcut-o pentru că știam că celălalt nu se supără.

6 iulie e o dată pe care cu siguranță ne-o vom aduce amândoi aminte mult timp de acum încolo, pentru că pentru fiecare a fost un început nou. A fost o șansă primită și conștientizarea valorii noastre. Eu știu că nu sunt un student de nota 7. Însă nu vreau să demonstrez nimănui asta. Endy știe că într-o zi o să umple stadioane. Însă nu vrea să demonstreze nimănui asta.

Eu mai am un hop la sfârșitul săptămânii. El, cu siguranță mai are multe hopuri. Dar, după ziua asta, ceva îmi spune că fiecare dintre noi va trece peste obstacole mult mai ușor. Pentru că deja ne-am învățat cu ele și pentru că deja știm cine ne va ține pe umeri ca să putem să sărim gardul.

Dar dacă nu sărim gardul, atunci rămânem uitându-ne la un zid și neștiind ce e dincolo de el. Și neștiind că, de fapt, viața începe când o provoci să înceapă.  

miercuri, 8 aprilie 2015

10 lucruri care să nu mai fie share-uite pe facebook de pe devorbacutine

Am mai scris de câteva ori pe facebook și am mai anunțat de și mai multe ori prin viu grai diverse persoane pe care le cunosc că eu nu mai pot cu site-ul devorbăcutine.ro. Sau .ceva că nu mai știu exact ce. Nu am neapărat o problemă cu faptul că o cohortă de frustrățele s-au decis în timp ce beau un latte cu o umbră de rom în el că ar fi mișto să își facă un blog pe care să scrie despre cai verzi pe pereți și despre feți frumoși călare sau pe lângă cai albi, ci am o problemă cu stilul lor de a scrie.

Nu știu dacă în spatele acelor articole stau niște bărbați sau niște femei (cu toate că aș putea să ghicesc), pentru că nimeni nu își semnează articolele pe acel site. Poate o face parte din emanciparea jurnalismului sau din jurnalismul modern și nu înțeleg eu. În fine... astăzi am dat aleator peste mizeria intitulată „10 lucruri pe care trebuie să le faci cu un bărbat”. Așa, la prima citire a titlului ai impresia că e a 51a umbră a lui Grey acest articol, însă, când te împinge păcatul să dai click și să începi să lecturezi, îți dai seama că nu e, de fapt, altceva, decât o poveste scoasă din pruncia lui Dorothy pe vremea pe când nu îl avea pe Toto.

Așadar, să începem cu primul lucru pe care trebuie să îl faci cu un bărbat, și anume să fii simplă. SIMPLĂ. Eu o consider pe Simona Senzual simplă. Și pe Daniela Crudu simpluță. Dar nu. Cică nu în sensul ăla.

Ce zic ei:
Fii simplă alături de el. Fii așa cum ești tu. În ziua în care a decis să îți scrie numele adânc pe inimă, a decis și cu cine să împartă această zi. Cu tine! Fii fericită ținându-l de mână, și nu încerca să creezi baricade pline de cuvinte și mofturi mărunte. Nu îl sufoca cu întrebări, și nici cu mesaje. Da, îi place când îți manifești dragostea față de el, dar îi place să fie o dragoste sinceră. Nu poseda. Oferă-i libertatea să aleagă. Dacă va dori să rămână, va rămâne. Nu încerca să pari altfel, să pui în față orgoliul feminin chiar și când nu ai dreptate. Greșeste și el, dar greșești și tu. Construiește și el, construiește și tu. Nu-ți asuma întreaga dragoste, ai putea ramâne cu ea, doar cu ea. Și nu plânge fără motiv, pentru că el vrea să plângi doar de bucurie.

 Ce zic eu: Că era mai simplu să scrie „Fată dragă, nu fi psihopată!” Să nu îl înnebunești cu telefoane și mesaje nu ține de simplitatea unei femei, ci ține de bun simț și de cât de țicnită e ea. Iar aia cu „ziua în care s-a decis să îți scrie numele adânc pe inimă” e o metaforă care pe mine mă depășește și scârbește în același timp. Putem să ne oprim din uitatul la Marimar și să experimentăm și lumea reală?

Apoi, numărul doi, cică trebuie să îl iubești. No shit, Sherlock! Sfaturi de viață fără de care nu am fi putut trăi. După care ni se și detaliază cum să îl iubim. Cică Iubește-l așa cum numai tu știi. Ghicește-i dorințele și zilele când e obosit. Iartă-l dacă îți cere sincer iertare. Iartă-l dacă nu știe să facă gesturi romantice, și cuprinde-l când apare la ușa ta cu un buchet. Acceptă trecutul său și fii parte din planurile sale de viitor. Trimite-i un mesaj când e ocupat prin oras, un răspuns la florile trimise pe facebook și un sărut când te ia prin surprindere. Iubește-l dacă merge cu mașina sau e în troleibuz. Sau când vă plimbați ore în șir pe jos. Iubește-l pentru ceea ce este, natural și cu toate neajunsurile. Vezi ca iubirea asta să ajungă și după 30, și după 40 de zile..sau ani. Iubește-l când e îmbrăcat elegant sau apare în fața ta doar în chiloți. Nu inventa dragostea, ci doar construiește-o alături de el. Creând, dorind, iubind!

să îl cuprind cu ce când apare la ușa mea cu un buchet de ce anume? Pot să îl „cuprind” cu furtunul de la mașina de spălat când apare cu un buchet de haine murdare? Trimite-i un mesaj când e ocupat prin oraș. Sigur. Pentru că atunci când ești ocupat și plin de nervi din cauza traficului, tot ce își poși dori e să primești un mesaj cu „te iubesc, muțunache mic și scump! Încrestează-ți în suflet vorbele mele și vom fi puriri fericiți!”. Un răspuns la florile trimise pe facebook? Cum adică? A avansat tehnologia atât de tare încât cu un simplu click iese o mână din ecran cu o floare și îmi zice „e de la iubidubi”? Nu inventa dragostea. Sigur. Nici nu descoperi apa caldă și nici nu inventa roata. Știi dce ce? Pentru că au făcut-o alții înaintea ta. Așa și cu iubirea.

La 3 mi se zice că trebuie să mă bucur de el.
Chiar și atunci când doarme. Când te privește cu ochii, când mănâncă în fața ta o bucată de tortă, când îți alungă un puf zăpăcit de pe haină. Când te așteaptă fără să adoarmă atunci când te reții la serviciu și când se trezește întinzând fericit mâinile spre cealaltă parte a patului, știind că ești acolo. Când te sărută pe neașteptate, când te ia în brațe în mijlocul străzii și se laudă în fața tuturor prietenilor că te are aproape. Bucură-te când el e bucuros și când te face pe tine la fel. Când e cu tine și când e în gândul tău. Bucură-te că tu ești prima care știe de succesele sale, și tot prima poți să îl cuprinzi când ceva nu-i merge. Bucură-te când e ca un copil și când ia decizii. Bucură-te că mâine dimineață vei primi de la el un mesaj de dragoste. Iar seara un sărut de dor.

Când mă privește cu ochii. WOW! Când mănâncă în fața mea o bucată de tortă sau când îmi alungă un puf zăpăcit de pe haină. ÎMI ALUNGĂ UN PUF ZĂPĂCIT DE PE HAINĂ! Când mă așteatpă atunci când mă rețin la serviciu. Nu mă rețin singură la serviciu. Poate sunt niște lucruri care mă rețin, sau poate așa sunt eu, mai reținută.

Apoi, trebuie să îi stârnesc imaginația Atunci când ești într-o pijama călduroasă, în haina de iarnă cu puf sau când nu ai nici o haină pe tine, arată-i că îți pasă: de ceea ce gîndește și ceea ce vede. Bărbații mai iubesc și cu ochii, uneori doar cu ochii. Și atunci când te dai cu parfum de femeie cuceritoare, și atunci când câteva fire de păr nearanjat îți trec peste ochi. Nu este neapărat să îți cumperi cea mai la modă rochie, și nici să folosești cele mai sofisticate trucuri în arta seducerii. Pricepe-i gusturile și dorințele bărbătești, atinge-l, cuprinde-l, întreabă-l. Apari în fața lui în lenjeria făcută cadou de el. Surprinde-l cu ceea ce ești. Fii diferită față de altele, așa cum altele sunt diferite una de cealaltă. Vorbește-i cu ochii, cu buzele, cu mâinile, cu șoaptele. Bărbaţii au şi ei instincte, dorinţe, plăceri.
Și dacă nu am parfum de femeie cuceritoare merge și cu Glade anti tabac? Apoi, trebuie să îl mai cuprind o dată și să fiu diferită de altele așa cum altele sunt diferite una față de cealaltă. Deci... dacă altele sunt diferite una față de cealaltă, iar eu trebuie să fiu diferită de ele, înseamnă să fiu identică cu altele care nu sunt diferite între ele. Ce? Nu.. sau.. stai! Ah... mă rog... poate când o să îi vorbesc pe limbajul surdomuților, cu mâinile, sau cu șoaptele, ca să nu trezim vecinii o să pot să îi stârnesc imaginația.

CINCI. Să îi spui ce simți. Păi am avut niște arsuri la stomac și acum mi-e cam greață. Asta simt. Dar nu! Trebuie să fiu mai profundă de atât, adică Atunci când între voi există ceva și ceea ce există se numește dragoste, ea trebuie spusă și înțeleasă. Dragostea are cuvinte, simțuri, atingeri și șoapte spuse la ureche. Dragostea are ochi pe care să-i privești și buze pe care să le săruți. Mâini pe care să le atingi și gât după care să îți încolăcești ale tale mâini. Uneori, ”Te iubesc” nu este spus în cuvinte. Uneori, ”Te urăsc” este spus doar în cuvinte, neînţelese. Spune-i când e bun și când nu e bun. Spune-i când ai probleme: doar că fă-o deschis, sincer și fără să te plângi pe toată lumea din jur. Nu-l acuza că tace, poate tu ești prima care trebuie să vorbească. Spune-i că sărută bine și e bun în pat. Sau nu. Pentru toate emoțiile din lume există câte un cuvânt. De cele mai multe ori e suficient să-i vorbești ca lucrurile să o ia din loc.

Dragostea are cuvinte, simțuri, atingeri și șoapte spuse la ureche (Eu tot nu înțeleg care e faza cu șoaptele. Redacția lor o fi într-o creșă și articolele scrise în pauza de somn de la prânz, altfel nu înțeleg de ce la mine în casă nu pot zbiera când am eu chef, „MÂNCĂM ȘI NOI CEVA ÎN SEARA ASTA?? AAA... TE IUBESC”). Când am probleme, nu mă plâng pe toată lumea din jur. Nu îmi adun toate prietenele la mine și încep să povestesc ceva plângând un pic pe una din ele, apoi mai plâng un pic și pe cealaltă până am plâns pe toate și mă asigur că toate pleacă cu bluzele fleașcă acasă. Pentru toate emoțiile din lume există un cuvânt, iar pentru restul există Mastercard. De cele mai multe ori e suficient să îi vorbești ca lucrurile să o ia din loc, dar dacă vorbești prea mult și prost, să nu te miri când și el o să o ia din loc.

Lasă-i libertate. Sau dacă ai treabă cu el, lasă-i Libertatea pe noptieră înainte să pleci la birou. Folosește-te de toate lucrurile în comun pe care le aveți. Până în momentul când îți cere să îl lași. Dacă va vrea să faceți lucruri împreună, o va face. Singur îți va oferi libertatea și fiecare clipă din viață. Nu-l impune să fie prezent atunci când nu vrea. Libertatea de a alege probabil e cel mai puternic motiv să rămână alături. Cucerește-l cu personalitatea ta, și nu cu prezența ta, oriunde și oricând. Dragostea nu se numără în secundele petrecute împreună, ci în clipele în care vrea să fiți împreună. Nu-l urmări pas cu pas, căci urmele sale se vor pierde adânc în zăpadă. Liber nu înseamnă să fie independent de tine, ci să fie dependent pentru că așa dorește.
Folosește-te de toate lucrurile în comun pe care le aveți. Bani, mașină, casă. Lasă-l pe fraier să se descurce singur. Nu-l urmări pas cu pas, căci urmele sale se vor pierde adânc în zăpadă, Și oricum, dacă e zăpadă e clar că e frig afară și nu merită să ieși din casă pe viscol doar ca să te joci de-a Sherlock Holmes. Liber nu înseamnă să fie independent de tine (asta nu sună a română autentică, ci a google translate), ci să fie dependent pentru că așa dorește. Deci libertate înseamnă dependență? Cine a inventat democrația asta totalitară?

Dezbracă-l! Dacă vi se pare că de aici devine mai interesant, v-ați înșelat amarnic. Devine mai vomitiv ca până acum. De toate gândurile și emoțiile pe care le trăiește alături de tine. Ajută-l să simtă. Cunoaște ce simte. Descheie-i nasturii de la cămașă și rămâi suspendată cu mâna pe pieptul său. Alungă-i toate neînțelegerile ce se aștern peste dânsul ca niște haine de fier. Dezbracă-l, pentru că îi place. Și îmbracă-i cămașa dimineața, pentru că tot îi place. Dă-i motive să te cucerească. Cere-i motive să îl uimești. Surprinde-l gol pe o margine de pat și cuprinde-i sufletul cu mâinile. Aruncă departe orice fel de haină. Țoale sau gânduri. Goi, vă veți cunoaște cel mai bine. Gol, nu îți va ascunde nimic.

De gânduri și emoții. Nu de haine. Niciodată de haine. Ah, ba da. Cică să îi deschid nasturii de la cămașă și să rămân cu mâna suspendată pe pieptul lui. Așa începe orice consult pneumologic, nu orice partidă de amor. „Alungă-i toate neînțelegerile ce se aștern peste dânsul ca niște haine de fier”. Brusc, suntem  politicoși? Taman la dezbrăcare ne apucăm să îi vorbim cu dânsul? Și aia cu neînțelegerile ca haine de fier... Omul de tinichea are cu totul și cu totul alt rol în capul meu acum. Cere-i motive să îl uimești? „Alo... bună... dă-mi și mie un motiv  să te uimesc. Pentru că nu mi se pare că mai meriți, dar hai... dă-mi tu un motiv”. Apoi iar îl cuprind. De data asta îi cuprind sufletul cu mâinile. Am văzut niște filme cu vampiri și vârcolaci care aveau asta ca temă, dar credeam că ăsta e un articol din care să învăț ce să fac cu un bărbat, nu cum să sclipesc ca ăia din Twilight. Aruncă departe orice fel de haină. Pe geam. În blocul vecin. Țoale sau gânduri. Prefer gânduri, că țoalele nu vreau să rămână prin grădina blocului. Goi vă veți cunoaște cel mai bine și el nu îți va ascunde nimic. Sau poate e doar foarte cald și nu merge aerul condiționat.

După ce l-am dezbrăcat, cică trebuie să îl ascult.
Într-o zi, se va așeza cuminte lângă tine și îți va zice hotărât: vreau să îți spun ceva! Atunci nu va trebui să te uimești, să fugi sau să cauți răspunsuri. Atunci va trebui să asculți. Așa că, ce nu ar zice, ascultă-l. Ascultă-l când îți face declarații și când te cuprinde cu vorbele de bărbat decis să te surprindă. Ascultă-l când e furios și când e ca un copil. Ascultă-i bătăile inimii dimineața: ele îți vor spune dacă e fericit lângă tine. Ascultă și răspunde. Nu asculta de el ca de un zeu, pentru că zeii nu ascultă și ei la rândul lor. Ascultă-l când vă certați și când vă iubiți. E cel mai important lucru. Pentru că atunci când va certați, nu înseamnă că nu vă iubiți. Iar atunci când nu vă certați, nu înseamnă că vă iubiți!
Așa că, ce nu ar zice, ascultă-l. Ce înseamnă asta în limba mea, nu vă supărați? Ascultă-i bătăile inimii dimineața: ele îți vor spune dacă e fericit lângă tine. De asemenea, ele îți vor spune dacă a mai supraviețuit unei alte metafore obosite, ca aceasta.

Penultimul lucru pe care TREBUIE să îl fac cu un bărbat este să fiu atentă la gesturi.
Sărută-l pe obraz când e nebărbierit, pentru că îl adori așa și nu altfel. Nu vorbi prostii la orice replică. Îți va zâmbi privindu-ți buzele cum spun cuvinte fără sens și apoi nu îți va mai zâmbi niciodată. Să știi că fiecare bărbat își asumă rolul de erou. Și în primul rând el va dori să fie eroul tău. Deci nu îi refuza ajutorul, nu refuza umărul și sărutul său pe frunte, nu refuza să accepți uneori și capriciile lui bărbătești. Nu contezi doar tu, nici doar el, conteaza voi! Voi doi! Fă-l să se simtă util, iubit și înțeles lângă tine. Bărbatul nu e ca o bucată de tort dulce pe care ai vrea să o ai mereu în frigider. Bărbatul e cel cu care ai vrea să cumperi, să gătești și să mănânci bucata asta de tort dulce, mereu. Și înțelege că dragostea nu înseamnă momentele când doar tu te simți iubită. Dragostea e când cureți portocala lui mai bine ca a ta, când ai grijă de faptele lui mai bine decât ale tale și când îl ințelegi mai bine decât te înțelegi pe tine.
Nu refuza umărul și sărutul pe frunte. Umărul e tot pe frunte? Că atunci m-ar cam tenta să îl refuz. Nu contezi doar tu, nici doar el, contează voi. Hai cu clasa a 4a. Eu contez, tu contezi, el/ea contează. Noi contăm, voi contAȚI, ei/ele contează. Bărbatul nu e ca o bucată de tort dulce pe care ai vrea să o ai mereu în  frigider. Mai ales, nu ACEEAȘI bucată pentru că face mucegai. Dragostea e când cureți portocala lui mai bine ca a ta? Asta e? Și eu care aveam impresia că trebuie să depun mult mai mult efort în direcția asta. Cu un kil de portocale și un cuțit de bucătărie, sunt gata de măritiș.

Și nu în ultimul rând, trebuie să fim împreună. Ceea ce e logic, pentru că dacă am fi separați nu aș putea să fac nici unul din cele nouă lucruri anterioare.

Visați împreună, iubiți împreună, zâmbiți vieții și oamenilor din jur împreună. Trăiți frumos împreună, rezolvați probleme împreună, creșteți copii împreună. Cumpărați, gătiți și mâncați împreună. Împreună alegeți locul pentru vacanță și tot împreună reveniți din vacanță. Împroșcați-vă împreună cu bulgări și cu vorbe frumoase. Hoinăriți pe alee împreună și construiți. Culcați-vă în pat împreună seara și strângeți patul împreună dimineața. Împreună călătoriți și vă bucurați de clipele care vă aduc împreună. Iubiți împreună! Împreună!
Zâmbiți vieții. Când o să mă întâlnesc cu viața în lift, să nu uit să îi trag un zâmbet cu toți dinții. Tot împreună reveniți din vacanță, în cazul în care nu ați găsit un bar mișto și vă tentează să mai stați o noapte acolo. Împroșcați-vă împreună cu bulgări. Bulgări de ce? Și vorbe. Șă te împroști tu cu vorbe, bă! Iubiți împreună! Împreună! Puteți iubi împreună persoane diferite, zic eu.

Acum mă duc să vomit de la atâția unicorni prezenți în articolul ăsta inspirațional. Și nu uitați! Să iubiți persoana greșită este ca și cum ați aștepta trenul în aeroport! Într-un aeroport care nu e ăla din Frankfurt, că acolo ajunge trenul!