joi, 18 decembrie 2014

Una kandelika... Dos kandelikas

Prima seară de Hanuca din 2015 mi-am petrecut-o în Templul Coral din București. În același loc în care mi-am petrecut prima seară de Hanuca din viața mea ca om implicat în viața evreiască din București. Țin minte perfect că prima dată când m-au dus ai mei părinți la cursurile de Talmud Tora era în preajma Hanucăi și așa am ajuns să cânt în corul de copii, cunoscut pe vremea aia ca și „corul mic”. Repetam în „templul mic” începând cu ora 10 dimineața duminică de duminică acompaniați la un pian crem de dirijorul corului, domnul Gott. Și după aia, la cursurile de Talmud Tora făceam cu Liliana și cu Tibi hanukiot-uri din plăci de faianță și piulițe. Ce era aia o hanukia? Habar nu aveam. Dar știam că trebuie să o fac, că e bine să o fac și că trebuie să o fac cât mai frumoasă și mai colorată. Mai țin minte și că după ce mă întorceam acasă îi înnebuneam pe ai mei pentru că eram ca un patefon stricat, care zicea întruna „gilu, gilu, gilu hamacabim gibore hahail” o oră, două, trei, până când, la un moment dat, bunica mea m-a întrebat „dar tu știi ce înseamnă ce cânți?”. Și eu i-am răspuns franc și direct: „NU!” și am continuat să cânt. Aseară, am văzut copii cântând binecuvântările și cântând ce era al meu acum 15 ani. Nu știu când au trecut ăștia 15 ani și nu știu de ce nu mai cânt eu Lihvod HaHanuca, însă mă bucur mult că încă are cine să le cânte.

Prima zi de Hanuca s-a suprapus cu aniversarea prietenei mele cele mai bune. Și pentru că știam că nu o să mă pot vedea cu ea astăzi pentru a îi da un cadou, m-am decis să mă folosesc de alți prieteni de-ai mei pentru a face un mic miracol și pentru a mă asigura că zâmbește în permanență pe tot parcursul zilei, chiar dacă e răcită și are febră. Așa că, ajutându-mă de facebook am mobilizat suficient de mulți oameni să îi ureze „la mulți ani” lui Giglush. Și a mers. Și m-am bucurat. M-am bucurat nu numai pentru că am reușit să îmi fac prietena cea mai bună să fie fericită, ci și pentru că mi s-a demonstrat, încă o dată, că miracolele se întâmplă, dar doar dacă le ajutăm și noi un pic. Pentru că nimic nu o să se întâmple doar dacă ne gândim suficient de tare la acel lucru înainte să adormim și, dacă avem timp, 5 minute înainte să ne dăm jos din pat.


În a doua seară de Hanuca am aprins lumânărelele acasă la unii din cei mai dragi și drăguți oameni pe care îi am în suflet. Am mâncat plăcinte de cartofi și gogoși, am râs poate un mic mai tare și mai mult decât în alte seri petrecute în casa lor și am stat aproximativ o oră în beznă din cauza unei pene de curent. Dar dacă strămoșii noștri au putut să stea opt zile în întuneric, normal că am putut să stăm și noi o oră sau poate un pic mai mult. Dacă prima lumânare de Hanuca din 2014 a fost pentru mine, lumânarea amintirii trecutului, cea de-a doua a fost cea a aprecierii prezentului. Pentru că nimic nu e mai mulțumitor decât să știi că ți-ai făcut persoana cea mai apropiată fericită și nimic nu e mai frumos decât sentimentul pe care îl ai când râzi, cu sufletul pe masă, nefiindu-ți frică să nu fi prins într-un moment de neatenție și altcineva să deseneze cu creion dermatograf negru pe el.

Am aprins deja de două ori lumânările de Hanuca. Mai am încă șase.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu