luni, 22 decembrie 2014

Sej kandelikas...

Dor, prietenul meu cel mai bun de peste mări și țări, mi-a zis o dată că „You cry too easily” atunci când i-am zis că îmi vine să plâng de fiecare dată când lucrurile nu sunt la locul lor în viața mea.Și nu am putut să îl contrazic. Pentru că știu că sunt smiorcăită de fiecare dată când sunt obosită sau de fiecare dată când am impresia că sunt nedreptățită.

Azi a fost una din zilele în care am plâns. Și nu cum plâng într-o zi proastă, când îmi curg două lacrimi pe obraji, le șterg repede să nu mă vadă nimeni și continui ce făceam. Și nu a fost o zi proastă. Absolut deloc. A fost una din cele mai frumoase zile din ultimul timp. A fost o zi în care toți oamenii care au locul lor asigurat în sufletul meu au contribuit. Fie că vorbim despre Magda care a pornit împreună cu mine în vânătoarea după plicuri, fie că vorbim de Adi care mi-a zis de nu știu câte ori să nu mă agit că o să iasă bine, fie că vorbim de Erwin care când m-a văzut plângând în loc să mă ia în brațe, a preferat să facă glume proaste ca să mă facă să râd, fie că vorbim de Gigly fără a cărei prezentare impecabilă munca mea ar fi fost în zadar sau fie că vorbim de Endy, Tomer sau Oren care m-au făcut să plâng de data asta de emoție și de mândrie când au cântat absolut superb, toți au contribuit la ziua mea, pe care acum, din confortul vastelor mele apartamente, o declar încheiată.

O declar încheiată, fără să îmi fie foarte clar ce simt. Am un nod în gât care mă împiedică să plâng și, în același timp am un zâmbet cât casa pe buze pentru că mi-am văzut rodul muncii desfășurându-se impecabil în fața ochilor mei. Și nu numai eu sunt responsabilă pentru minunea din seara asta, ci fiecare moment al spectacolului la care am lucrat zile în șir. Pentru că fără ei minunea nu s-ar fi întâmplat și lumânările de Hanuka nu s-ar fi aprins. Pentru că fără ei nu aș fi plâns de bucurie, de emoție, de spaimă sau de oboseală.

Oboseala mea și-a găsit rostul în toate zâmbetele și felicitările pe care le-am primit la sfârșitul spectacolului. Fiecare vorbă bună a însemnat pentru mine o oră dormită în plus. Fiecare „bravo, Miriam” a reprezentat o piatră luată de pe sufletul meu care atârna greu. Fiecare îmbrățișare și fiecare sărut pe obraz pe care le-am primit au fost o recompensă pe care nu cred că o pot compara cu ceva ce am avut până acum.

Nu a fost ușor și nici nu o să fie vreodată. Dar când vezi oameni fericiți datorită ție, când îți vezi prietena cea mai bună pășind cu încredere în lumina reflectoarelor și când îți vezi copiii dragi cântând Hallelujah cui îi mai pasă de cât de greu sau de ușor e?

Lumânarea a șasea din 2014 este lumânarea ajutorului. Este lumânarea care îți aduce aminte că oricât ai vrea, nu poți face totul de unul singur și îți amintește că e indicat să ceri și să accepți ajutorul celorlalți. E lumânarea care îți spune că ești cel mai bun, însă nu te încrede în forțele tale prea mult pentru că s-ar putea să te doară tare atunci când cazi de pe piedestalul pe care ți l-ai construit singur. E lumânarea care îți aduce aminte de cât de bine e să ai oameni care te susțin necondiționat și care te iubesc chiar dacă nu ți-o zic mereu.

Și apropos de "oameni care te iubesc" uitați un gând frumos de la un copil frumos care a cântat astă-seară mai mult decat frumos:





































Am aprins deja de șase ori lumânările de Hanuka. Mai am două. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu