vineri, 12 decembrie 2014

Nu pentru că am două mâini și două picioare...

Am obosit să alerg după calm. Și după liniște. După momentul ĂLA de liniște. Momentul în care nu vorbește nimeni, nu se aude vocea dispecerei în taxi și nu se aud tramvaiele care se retrag în depou ca să poată să fie puse înapoi în funcțiune mâine dimineață, cu un pic înainte de răsăritul Soarelui. Momentul în care vecinul de la 3 nu mai găurește pereții și în care frunzele copacului care îmi acoperă balconul nu mai foșnesc.

Am obosit să alerg după îmbrățișări. În fiecare zi mă dau jos din pat și alerg doar ca să pot să îmi îmbrățișez din nou pătura când ajung acasă. Să pot să adorm uitându-mă la un film prost sau la un serial ieftin. Să pot să visez ciudat, dar să adorm visând cu ochii deschiși. Să pot să îmbrățișez sunetul pe care îl face întrerupătorul când deschid lumina și să cad în dezamăgire că nu am făcut ordine pe birou, ergo iar nu am apucat să petrec suficient timp cu garsoniera mea.



Știi care e problema cu mine? Că sunt încăpățânată și că sunt omul momentului. Că tot ce vreau, vreau acum. Nu când ai tu timp, nu peste 10 minute, nu mâine. Acum. Și dacă nu se întâmplă acum. înseamnă că nu o să se întâmple deloc. Problema mea e ca nu cred în „ai răbdare” și în „mai încolo”. Mi se par niște răspunsuri pe care le dai când vrei să fii politicos sau să eviți un subiect neplăcut. Când ești laș, de fapt. Când crezi că destinul poate face alegeri în locul tău. Mi se par la fel de evazive și enervante ca „vedem” și „vorbim”. Nu. Nu vedem. Și dacă „vedem”, pentru mine e clar și că nu o să „vorbim”. Că nu o să mai avem ce.

Am auzit oameni zicând că au învățat de la mine să fie mai răbdători. Țin mereu să îi contrazic pe oamenii ăia pentru că mi se pare amuzant de imposibil să înveți să fii răbdător de la un om care e mereu agitat, care nu are răbdare nici să se faca verde la semafor și să profite de faptul că are părul creț și să nu se pieptene, pentru că știe că nici de asta nu are răbdare. Sunt, poate, mai iertătoare decât ar trebui. În sensul că dacă îmi dai o bază, pot ridica de una singură o piramidă. Și poate asta implică și un pic de răbdare. Dar asta doar pentru că sunt convinsă că piramida aia merită timpul meu. Nu pot să mă dezic de anxietate și de viteză.

În oboseala mea provocată de alergătura după momentele de liniște mă gândesc că vreau să fiu apreciată. Nu specială, nu să apar în cărțile de istorie și nu să îmi ridice Primăria statuie la Universitate post - mortem. Apreciată pentru alergătura pe care o fac. Nu pentru că am două mâini și două picioare, ci pentru că știu să mi le folosesc.Nu pentru că am păr frumos, ci pentru că sub el am un creier pe care știu să îl folosesc.

Și dacă sunt apreciată, atunci poate o să îmi găsesc și momentul ĂLA de liniște.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu