miercuri, 24 decembrie 2014

Ocho kandelas para mi

Și am ajuns și în a opta seară de Hanuka din 2014. Așadar, oficial s-a încheiat lista miracolelor și a minunilor și revenim la zilele noastre banale și la rutina noastră zilnică. Sau, după cum spune o poză pe care am share-uit-o pe facebook la începutul sărbătorii decembriste, putem alege să ne trăim fiecare zi ca un alt miracol. Nu o să vă sfătuiesc cum să vă tratați zilele de acum încolo, însă pot să vă spun că mi-am propus ca, de acum încolo, să deschid un pic mai tare ochii când merg pe stradă și să văd miracolele acolo unde sunt, nu să tratez orice întâlnire ca pe o întâmplare, orice zâmbet ca pe ceva care oricum o să șteargă sau orice lacrimă ca pe ceva care nu contează. Pentru că toate acestea și multe altele contează. Pentru că la un moment dat am citit o zicală foarte drăguță care zicea că „nu suntem poveștile noastre, ci suntem un cumul de povești ale celor din jurul nostru”. Și cum poveștile din jurul meu par foarte drăguțe, o să le las să îmi scrie mie povestea și de acum încolo.

Am aprins ultima lumânare din 2014 în același loc în care am aprins-o pe a doua. Și a fost aceeași atmosferă drăguță, dar o Miriam mult mai obosită și mai lipsită de vlagă din pricina zilelor trecute și din pricina moleșelii din ziua de azi. Deja a început atmosfera aia de sărbători... toate drumurile sunt libere, toate străzile sunt goale și până și în JCC domnește o liniște cu care eu nu sunt obișnuită. V-am mai spus de nenumărate ori că sunt dependentă de agitație, de gălăgie și de mișcare și că nu știu ce pot face într-o zi liberă. Mi-ar plăcea să pot să lenevesc, să pot să nu îmi caut în permanență o ocupație, să pot să stau o zi întreagă în pat și să mă uit la toate sezoanele dintr-un serial care îmi place, însă nu pot să o fac. Fie îmi îndrept părul, fie mă văd cu prietenii mei la o cafea, fie mă văd cu ai mei... nu pot sta liniștită. Și nu știu încă dacă ăsta e un lucrul bun, însă sunt sigură că poveștile celor din jur o să îmi spună asta, la un moment dat.

Ce reprezintă a opta lumânare din 2014? E o întrebare bună. Dar ca să mențin ideea de la care am plecat, o să spun că ea, de sine stătătoare nu reprezintă nimic, dar este un cumul al lumânărilor aprinse înaintea ei. Este un cumul de amintire a trecutului, a aprecierii prezentului, a prieteniilor în plină desfășurare, a oamenilor care își iubesc meseria, a puterii de a-ți recunoaște slăbiciunile în fața prietenilor tăi adevărați, a curajului și a visurilor și a idealurilor. Și, cel mai frumos este că, toate acestea combinate au un rezultat așa frumos încât chiar merită să căutăm în continuare miracolele care se întâmplă zi de zi în fața ochilor noștri, dar noi nu le vedem pentru că mai avem un mail de dat.

A opta lumânare este cumulul tuturor lucrurilor frumoase pe care le avem și pe care le vom avea de acum încolo.

Am aprins deja lumânările de Hanuka de opt ori. Nu mai am nici una:)

marți, 23 decembrie 2014

Siete Kandelikas...

Evenimentele zilei de azi:

1. Am avut un vis azi-noapte în care am adunat toate persoanele și lucrurile frumoase din viața mea și le-am proiectat astfel încât sa fie un tot unitar si frumos.
2. Am văzut un cer frumos atunci când a apus Soarele
3. Am fost la o piesă de teatru. Punct.
4. Endy s-a decis, în sfârșit, cu ce se îmbracă la petrecerea de Revelion. Oricum există șanse sa se mai răzgândească de două ori până atunci.
5. Tavi a câștigat Hell's Kitchen.
6. Am decis, împreună cu mama, că o să îmi petrec toată ziua de 25 decembrie la ai mei acasă și că o să le gătesc (să sperăm că nu o să fie ultima masă gătită în casa aia)
7. A murit Joe Cocker.
Și cam atat...

Am stat mult să mă gândesc despre care din cele 7 puncte să vorbesc astăzi, și care din ele să devină semnificația celei de a șaptea lumânări de Hanuka din 2014 (acum am văzut că am scris 7 evenimente din ziua de azi... ce coincidență simpatică!) și am ajuns la concluzia că o să mă leg de visul pe care l-am avut și că o să vă las și o poză cu apusul.



M-am trezit din visul respectiv fiind perfect convinsă că amalgamul ăla de evenimente se întâmplase în realitate. Ce am visat are prea puțină importanță, însă mi-a luat 15 minute ca să îmi dau seama că viața mea nu s-a schimbat radical. Și după ce au trecut alea 15 minute, mi-am dat seama că viața mea e, în continuare, așa cum o știu și cum am lăsat-o ieri, înainte de cele 11 ore de somn. Însă ce a fost cel mai frumos este că visul ăsta mi-a dat o senzație atât de plăcută încât chiar vreau să cred în el și să îl transform dintr-un vis pe care l-am avut când dormeam, într-un ideal pe care poate o să îl ating într-o zi. Sau poate nu. Dar oricum, decât să mă întreb mereu „oare cum ar fi fost dacă...?” mai bine încerc să aflu „oare cum o să fie când...”.

E greu să îți atingi idealurile. E greu să te ții de un drum pe care ți l-ai propus fără să te oprești la diverse popasuri și să rămâi acolo, doar pentru că pare suficient de călduț. E greu să renunți la lucruri ca să poți să obții altele și e și mai greu să îți dai seama ce vrei să obții, de fapt. E greu să prioritizezi lucrurile și informațiile pe care le primești. Însă cel mai greu mi se pare să îți dai seama când binele tău înseamnă răul altora. Și dacă totuși îți dai seama de asta, când e cazul să te oprești din a face rău doar ca să îți poți face ție bine. Și nu. Nu există să îți faci și ție bine și altora. Pentru că oricât bine ai face, tot acest bine provoacă sau va provoca răul altora mai departe.

A șaptea lumânare din 2014 este lumânarea visurilor și idealurilor. Și atât. Voiam să scriu prima dată „a visurilor și a idealurilor transformate în realitate”, dar m-am răzgândit. Pentru că nu toate visurile se transformă în realitate și nu toate idealurile trec de stadiul lor inițial. Însă e bine să le ai. Sunt unele din puținele lucruri care îți pot clarifica în mai puțin de cinci secunde de ce e viața frumoasă și de ce merită să lupți ca să o faci și mai frumoasă. Este lumânarea care îți șoptește, înainte să se stingă, „Mi-ai promis că o să lupți!” și e lumânarea care îți amintește că Făt - Frumos nu există, dar că tu ești eroul propriei tale povești și că zmeii ți-i inventezi doar tu.



Am aprins deja lumânările de Hanuka de șapte ori. Mai am una.


luni, 22 decembrie 2014

Sej kandelikas...

Dor, prietenul meu cel mai bun de peste mări și țări, mi-a zis o dată că „You cry too easily” atunci când i-am zis că îmi vine să plâng de fiecare dată când lucrurile nu sunt la locul lor în viața mea.Și nu am putut să îl contrazic. Pentru că știu că sunt smiorcăită de fiecare dată când sunt obosită sau de fiecare dată când am impresia că sunt nedreptățită.

Azi a fost una din zilele în care am plâns. Și nu cum plâng într-o zi proastă, când îmi curg două lacrimi pe obraji, le șterg repede să nu mă vadă nimeni și continui ce făceam. Și nu a fost o zi proastă. Absolut deloc. A fost una din cele mai frumoase zile din ultimul timp. A fost o zi în care toți oamenii care au locul lor asigurat în sufletul meu au contribuit. Fie că vorbim despre Magda care a pornit împreună cu mine în vânătoarea după plicuri, fie că vorbim de Adi care mi-a zis de nu știu câte ori să nu mă agit că o să iasă bine, fie că vorbim de Erwin care când m-a văzut plângând în loc să mă ia în brațe, a preferat să facă glume proaste ca să mă facă să râd, fie că vorbim de Gigly fără a cărei prezentare impecabilă munca mea ar fi fost în zadar sau fie că vorbim de Endy, Tomer sau Oren care m-au făcut să plâng de data asta de emoție și de mândrie când au cântat absolut superb, toți au contribuit la ziua mea, pe care acum, din confortul vastelor mele apartamente, o declar încheiată.

O declar încheiată, fără să îmi fie foarte clar ce simt. Am un nod în gât care mă împiedică să plâng și, în același timp am un zâmbet cât casa pe buze pentru că mi-am văzut rodul muncii desfășurându-se impecabil în fața ochilor mei. Și nu numai eu sunt responsabilă pentru minunea din seara asta, ci fiecare moment al spectacolului la care am lucrat zile în șir. Pentru că fără ei minunea nu s-ar fi întâmplat și lumânările de Hanuka nu s-ar fi aprins. Pentru că fără ei nu aș fi plâns de bucurie, de emoție, de spaimă sau de oboseală.

Oboseala mea și-a găsit rostul în toate zâmbetele și felicitările pe care le-am primit la sfârșitul spectacolului. Fiecare vorbă bună a însemnat pentru mine o oră dormită în plus. Fiecare „bravo, Miriam” a reprezentat o piatră luată de pe sufletul meu care atârna greu. Fiecare îmbrățișare și fiecare sărut pe obraz pe care le-am primit au fost o recompensă pe care nu cred că o pot compara cu ceva ce am avut până acum.

Nu a fost ușor și nici nu o să fie vreodată. Dar când vezi oameni fericiți datorită ție, când îți vezi prietena cea mai bună pășind cu încredere în lumina reflectoarelor și când îți vezi copiii dragi cântând Hallelujah cui îi mai pasă de cât de greu sau de ușor e?

Lumânarea a șasea din 2014 este lumânarea ajutorului. Este lumânarea care îți aduce aminte că oricât ai vrea, nu poți face totul de unul singur și îți amintește că e indicat să ceri și să accepți ajutorul celorlalți. E lumânarea care îți spune că ești cel mai bun, însă nu te încrede în forțele tale prea mult pentru că s-ar putea să te doară tare atunci când cazi de pe piedestalul pe care ți l-ai construit singur. E lumânarea care îți aduce aminte de cât de bine e să ai oameni care te susțin necondiționat și care te iubesc chiar dacă nu ți-o zic mereu.

Și apropos de "oameni care te iubesc" uitați un gând frumos de la un copil frumos care a cântat astă-seară mai mult decat frumos:





































Am aprins deja de șase ori lumânările de Hanuka. Mai am două. 

duminică, 21 decembrie 2014

Sintyu kandelikas...

A cincea lumânare din 2014 am aprins-o cu puștii mei, așa cum îi numesc eu. Am fost în Parcul Tineretului, unde am aprins lampioane, fiind ghidați de un pescar către Aleea Trandafirilor „pentru că de ce acolo se aprind lampioanele, nu lângă lac. Că dacă le aprindeți lângă lac, ele cad în lac, le ia curenții și le mănâncă peștii”. Am mers unde ne-a indicat domnul pescar, am aprins lampioanele și după aia am mers în Cafeneaua Actorilor să aprindem lumânărelele și să ne încălzim cu o ciocolata caldă... sau cu cartofi prăjiți.





După ce m-am întors din parc cu copiii, am fost la petrecere cu adulții, unde ne-am distrat pe cinste. Am râs, am bârfit pe alții și m-am bârfit pe mine însămi cu prietenii mei, am râs, am cântat, am dansat, am filmat momentele frumoase ca atunci când o să am copii și o să fie de vârsta mea să am ce să le arăt și să vadă și ei ce făcea mama lor când era tânără.




Ce reprezintă a cincea lumânare din 2014? Reprezintă toate râsetele pe care cei mai mici ca tine ți le provoacă. Reprezintă șansa de a face lumină pe aleile întunecate ale unui parc, dar și pe cele ale vieții, și reprezintă puterea de a-ți recunoaște slăbiciunile în fața prietenilor tăi.

Am aprins deja de cinci ori lumânările de Hanuka. Mai am încă cinci.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Kuatro kandelikas...

Și... am ajuns la a patra lumânare de pe anul acesta. Dacă ieri mi-a luat un pic să îmi dau seama ce semnifică lumânarea din ziua respectivă, astăzi știu exact ce reprezintă a patra lumânare din 2014.

Mă așteptam să fie o zi grea și o zi în care trebuie rezolvate și definitivate multe chestii, așa că am decis ca în prima parte a zilei să mă destind puțin și să am un pic de timp pentru mine și pentru a mă răsfăța. Drept pentru care, miercuri i-am scris lui Alex de la salonul meu preferat și de suflet că vreau să își rezerve puțin timp pentru mine astăzi ca să „îmi facă niște șuvițe”. După ce am dezbătut culori și nuanțe până la 1 noaptea, am decis că rămânem la niște șuvițe fără să mă tundă și fără să îmi schimbe culoarea de bază a părului.

În schimb, pentru că e un băiat cu o imaginație mai mult decât bogată și care își iubește meseria mai mult decât o iubesc eu pe a mea (și voi știți cât îmi iubesc eu puștii și cât de mult iubesc ce fac), am ajuns de la „niște șuvițe” la cele mai frumoase nuanțe și culori pe care le-a avut părul meu vreodată. În prezent, am pe păr nuanțe de albastru, roșu, argintiu și a mai rămas și un pic din brunetul cu reflexii mov pe care tot Alex l-a creat în părul meu săptămâna trecută. Și după ce a terminat cu vopsitul, a început episodul numărul doi numit „coafatul”.

Eu: îl îndrepți?
El: ntz
Eu: dar ce îi faci?
El: o să vezi?

Rezultatul? Din părul meu creț care stă cum vrea el și când vrea el m-am ales cu o coafură pin-up, cu niște bucle mari, dar bine definite care stau ordonat și la locul în care le-a pus el.



Nu cred că o să pot să găsesc vreodată suficiente cuvinte ca să pot să îi mulțumesc că a reușit să îmi transforme brunetul meu anost și plictisitor în ceva atât de viu, de vibrant și de frumos. Ca să nu mai zic că nu o să pot să înțeleg niciodată cum a putut să aibă răbdare patru ore stând concentrat la părul meu, ca să fie sigur că o să iasă ceva de care eu să mă îndrăgostesc instant și de care el să fie mândru.



De asemenea, pe lângă culorile astea pe care le am pe păr acum, am și cele mai frumoase unghii, asta datorită Cristinei, care atunci când i-am zis „știi... mă gândeam să îmi faci o manichiură cu ojă semipermanentă” nu știa cum să mă așeze mai repede pe scaun.



Așa că, dragele mele cititoare, și, de ce nu, dragii mei cititori, absolut orice aveți în cap în materie de tunsori, manichiuri, pensat și cam orice ține de înfrumusețare, duceți-vă cu inima deschisă și fără nici un fel de emoție la Rynna Beautylicious și o să vedeți cum ideile voastre nu numai că devin realitate, dar o să arate mai bine decât în imaginația voastră.


Ce reprezintă a patra lumânare de Hanuka 2014? Reprezintă frica de schimbare pe care, atunci când reușești să o învingi, se vor întâmpla numai lucruri bune. Reprezintă toți oamenii care își iubesc meseria și o fac cu plăcere și reprezintă fiecare zâmbet sincer pe care îl primești. Reprezintă nevoia de a-ți aminti de tine din când în când și dorința de a face ceva frumos pentru tine și pentru cei din jur.



Am aprins deja de patru ori lumânările de Hanuka. Mai am încă patru. 

joi, 18 decembrie 2014

tres kandelikas...

Tocmai am terminat de cântat Maoz Țur, pentru a treia oară în 2014. Și după ce am terminat de cântat m-am apucat să mă gândesc la ce simbolizează pentru mine a treia lumânare din anul ăsta.

Majoritatea zilei de azi mi-am petrecut-o la birou. Avem evenimente unul după altul în următoarele zile, unele din ele necesitând să așteptăm să se termine primul ca să putem să aranjăm sala pentru cel de-al doilea și așa mai departe. Știu că o să fie niște zile nebune, știu că mereu sunt detalii și chichițe pe care atunci când îți închipui cum o să plângă toată sala când o să cânte puștii tăi, nu le vezi. Problema e că dacă uiți de detaliile și de chichițele alea nu o să plângă sala. Dacă nu o să avem scaunul pentru pian, puștii nu o să poată să cânte. Dacă nu avem scaun de bar, Endy nu poate să cânte din picioare și dacă nu avem microfoane suficiente, Tomer o să cânte pentru el și atât. Așa că astăzi, asta am făcut: chichițe.

Însă atunci când faci chichițe în timp ce stai de vorbă cu niște oameni simpatici despre orice altceva înafară de chichițele pe care le faci, totul pare un pic mai simplu. Și dacă ai și o coloană sonoră care să acompanieze discuțiile alea, poți să te surprinzi zâmbind fără să vrei de mai multe ori. Și, mai ales, când îți începi ziua fiind în drum spre muncă și primind un telefon cu titlul de „Miriam? Unde ești? Ah, abia ai plecat? Păi nu treci să mă iei și pe mine de la Unirii și mergem împreună la JCC?”. Cred că asta îmi place cel mai mult la locul meu de muncă. Că pot primi mereu vizitatori și sunt convinsă că acei vizitatori vor fi întâmpinați cu un zâmbet încă de când intră pe ușa JCC-ului, din biroul din dreapta intrării.

Concluzia este că a treia lumânare din 2014 este lumânarea prieteniilor în plină dezvoltare, a zâmbetelor care se transformă în râsetele de care vorbeam ieri, a concentrării asupra detaliilor și a sentimentului de nerăbdare pe care îl ai când știi că mai ai puțin și o să vezi rezultatul muncii tale fiind apreciat de alții.

Am aprins deja de trei ori lumânările de Hanuca. Mai am încă cinci. 

Una kandelika... Dos kandelikas

Prima seară de Hanuca din 2015 mi-am petrecut-o în Templul Coral din București. În același loc în care mi-am petrecut prima seară de Hanuca din viața mea ca om implicat în viața evreiască din București. Țin minte perfect că prima dată când m-au dus ai mei părinți la cursurile de Talmud Tora era în preajma Hanucăi și așa am ajuns să cânt în corul de copii, cunoscut pe vremea aia ca și „corul mic”. Repetam în „templul mic” începând cu ora 10 dimineața duminică de duminică acompaniați la un pian crem de dirijorul corului, domnul Gott. Și după aia, la cursurile de Talmud Tora făceam cu Liliana și cu Tibi hanukiot-uri din plăci de faianță și piulițe. Ce era aia o hanukia? Habar nu aveam. Dar știam că trebuie să o fac, că e bine să o fac și că trebuie să o fac cât mai frumoasă și mai colorată. Mai țin minte și că după ce mă întorceam acasă îi înnebuneam pe ai mei pentru că eram ca un patefon stricat, care zicea întruna „gilu, gilu, gilu hamacabim gibore hahail” o oră, două, trei, până când, la un moment dat, bunica mea m-a întrebat „dar tu știi ce înseamnă ce cânți?”. Și eu i-am răspuns franc și direct: „NU!” și am continuat să cânt. Aseară, am văzut copii cântând binecuvântările și cântând ce era al meu acum 15 ani. Nu știu când au trecut ăștia 15 ani și nu știu de ce nu mai cânt eu Lihvod HaHanuca, însă mă bucur mult că încă are cine să le cânte.

Prima zi de Hanuca s-a suprapus cu aniversarea prietenei mele cele mai bune. Și pentru că știam că nu o să mă pot vedea cu ea astăzi pentru a îi da un cadou, m-am decis să mă folosesc de alți prieteni de-ai mei pentru a face un mic miracol și pentru a mă asigura că zâmbește în permanență pe tot parcursul zilei, chiar dacă e răcită și are febră. Așa că, ajutându-mă de facebook am mobilizat suficient de mulți oameni să îi ureze „la mulți ani” lui Giglush. Și a mers. Și m-am bucurat. M-am bucurat nu numai pentru că am reușit să îmi fac prietena cea mai bună să fie fericită, ci și pentru că mi s-a demonstrat, încă o dată, că miracolele se întâmplă, dar doar dacă le ajutăm și noi un pic. Pentru că nimic nu o să se întâmple doar dacă ne gândim suficient de tare la acel lucru înainte să adormim și, dacă avem timp, 5 minute înainte să ne dăm jos din pat.


În a doua seară de Hanuca am aprins lumânărelele acasă la unii din cei mai dragi și drăguți oameni pe care îi am în suflet. Am mâncat plăcinte de cartofi și gogoși, am râs poate un mic mai tare și mai mult decât în alte seri petrecute în casa lor și am stat aproximativ o oră în beznă din cauza unei pene de curent. Dar dacă strămoșii noștri au putut să stea opt zile în întuneric, normal că am putut să stăm și noi o oră sau poate un pic mai mult. Dacă prima lumânare de Hanuca din 2014 a fost pentru mine, lumânarea amintirii trecutului, cea de-a doua a fost cea a aprecierii prezentului. Pentru că nimic nu e mai mulțumitor decât să știi că ți-ai făcut persoana cea mai apropiată fericită și nimic nu e mai frumos decât sentimentul pe care îl ai când râzi, cu sufletul pe masă, nefiindu-ți frică să nu fi prins într-un moment de neatenție și altcineva să deseneze cu creion dermatograf negru pe el.

Am aprins deja de două ori lumânările de Hanuca. Mai am încă șase.

vineri, 12 decembrie 2014

Nu pentru că am două mâini și două picioare...

Am obosit să alerg după calm. Și după liniște. După momentul ĂLA de liniște. Momentul în care nu vorbește nimeni, nu se aude vocea dispecerei în taxi și nu se aud tramvaiele care se retrag în depou ca să poată să fie puse înapoi în funcțiune mâine dimineață, cu un pic înainte de răsăritul Soarelui. Momentul în care vecinul de la 3 nu mai găurește pereții și în care frunzele copacului care îmi acoperă balconul nu mai foșnesc.

Am obosit să alerg după îmbrățișări. În fiecare zi mă dau jos din pat și alerg doar ca să pot să îmi îmbrățișez din nou pătura când ajung acasă. Să pot să adorm uitându-mă la un film prost sau la un serial ieftin. Să pot să visez ciudat, dar să adorm visând cu ochii deschiși. Să pot să îmbrățișez sunetul pe care îl face întrerupătorul când deschid lumina și să cad în dezamăgire că nu am făcut ordine pe birou, ergo iar nu am apucat să petrec suficient timp cu garsoniera mea.