luni, 24 februarie 2014

Jurnalul unui tanar adult care nu mai e miop: ziua 3

Cel mai mult imi place in lumea asta sa vad zambind o persoana care mi-e draga. Si daca motivul pentru care zambeste e macar un pic conectat cu mine, atunci chiar simt cum imi explodeaza inima de bucurie. Si cam asa m-am simtit azi, in repetate randuri.

Dupa cum bine stiti, sau daca nu stiti, noroc cu Fifi ca va informeaza ea, duminica in Israel e lunea din Romania. Adica oamenii mari se duc la munca, copiii se duc la scoala samd. Deci, cand m-am trezit, eram doar eu si Dana in casa, pentru ca ea azi a fost libera. Dupa ce am baut un fresh de fructe home-made de ea, care a fost atat de bun incat ma gandesc sa imi cumpar si eu un blender cand ma intorc in Romania doar ca sa pot crea acest deliciu cu manutele mele, am pornit incet incet catre Ierusalim.

Dat fiind faptul ca am mai fost o data singura pana acolo din Haifa, ajunsul acolo din Tel Aviv chiar nu parea o problema, pana cand mi-a zis Dana ca drumul pe care il stiam eu era gresit. Noroc cu ea, ca altfel, in loc sa traversez gara Arlozorov reuseam sa trec Jabotinski-ul. Dar, am reusit, in cele din urma sa ma sui in autobuzul 480 cu plecare din Tel Aviv la ora 12:45 si cu sosire in Ierusalim la ora 13:30.

Cand am ajuns in Ierusalim, l-am sunat pe David care nu mi-a raspuns si deja incepusem sa ma gandesc ce traseu sa imi fac prin Orasul Sfant si ideea de a cumpara suveniruri din orasul vechi nu mai parea chiar de ignorat. Insa, noroc cu prezenta mea de spirit, am sunat-o pe Miriam care mi-a raspuns si mi-a zis ca ei sunt inca la spital si am ajuns impreuna la concluzia ca cea mai buna idee e ca eu sa vin acolo ca ei mai stau.

Drumul spre spital de la gara centrala din Ierusalim il stiu si cu ochii inchisi. Nu stiu de ce, dar mi-a ramas bine intiparit in memorie pana unde trebuie sa iau tramvaiul, ce autobuz trebuie sa iau pana la Hadassa, cum arata drumul, pana so cum arata monumentul din statia de autobuz de la Mount Hertzl. Si spitalul ala ma intristeaza groaznic. Nu pentru ca arata intr-un fel, ci pentru ca mereu cand intru acolo mi-aduc aminte de motivul pentru care am calcat prima data in el. De nodul in gat pe care il aveam ca sa imi pot tine lacrimile inauntrul ochilor, de "sa nu dea dracu' sa plangi in fata lui David" spus de Gigly, de "sunt bine, dar ma dor toate", de poza din pasaportul israelian al lui David si de chinul de care imi povestea el.

As vrea sa imi pot aduce aminte mai multe lucruri pe care le-am discutat cu David inainte sa plec in Szarvas si mai putine lucruri din ziua de joi in care am plecat de la Kotel inspre spital, insa nu pot. Memoria are un stil aparte de a-ti juca feste si tot ce ramane de facut este sa o iei asa cum e si sa multumesti ca o mai ai si pe aia. In plus, e mai bine uneori sa tii minte cum era cand era rau ca sa poti aprecia binele la adevarata lui valoare.

Ma rog...m-am intalnit cu David, cu mama lui si cu Miriam in spital, unde am si mancat, dupa care ne-am indreptat spre orasul vechi. Acolo, am fost atat in partea crestina, unde am vizitat mormantul lui Iisus, cat si Kotelul, unde de data asta nu am mai pus biletele cu dorinte, ci am scris o scrisoare de multumire. Nu e drept ca mereu sa vreau, ci trebuie sa si multumesc pentru ce se intampla.

"David, stii ca data trecuta cand am fost la Kotel am scris pe un biletel ca vreau sa te faci bine?"
"serios?? Ce dragut"
"dap..si din 4 dorimte mi s-au indeplinit 3, asa ca trebuie sa fiu multumita"

Dupa ce am plecat din orasul vechi, am mers in centrul Ierusalimului, intr-un bar dragut si cu muzica buna numit Habibi, unde am mancat si am fumat narghilea si unde ne-a prins si momentul in care eu trebuia sa imi iau la revedere de la David si de la mama lui. Si mi-am luat la revedere sperand ca in astea 7 zile pe care le voi mai petrece in Israel voi mai avea ocazia sa ii revad. Daca nu, sper ca data viitoare cand ne vom intalni, sa fie acasa, in Romania, astfel incat sa am aproape toate persoanele dragi intr-un singur colt de lume.

Sa ii aud iar pe Gigly, Andrei si David razand la unison de dramele mele existentiale in timp ce sorb fintr-un pahar la o masa oarecare din club A, sa fim cu totii in aceeasi tabara cu adolescentii nostri dragi pe care imcercam cu totii, asa cum stim si cat putem, valorile reale ale vietii. Si ce poate fi mai valoros decat prietenia sincera care trece de granitele oricarei tari si rupe barierele oricarei provocari?

Am ajuns cu bine la Dana si David. Am stiut singura drumul de la gara catre casa, ceea ce pe mine personal m-a uimit. Am cunoscut in autocar un evreu ortodox din Paris, care a venit aici doar pentru ca aici se simte bine. Am ascultat muzica in autocar si mi-am creat scenarii de viata. Am iesit, pentru ultima data in aceasta calatorie, pe balcon sa fumez o tigara si sa scriu pe blog impresiile zilei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu