luni, 24 februarie 2014

Jurnalul unui tanar adult care nu mai e miop: ziua 3

Cel mai mult imi place in lumea asta sa vad zambind o persoana care mi-e draga. Si daca motivul pentru care zambeste e macar un pic conectat cu mine, atunci chiar simt cum imi explodeaza inima de bucurie. Si cam asa m-am simtit azi, in repetate randuri.

Dupa cum bine stiti, sau daca nu stiti, noroc cu Fifi ca va informeaza ea, duminica in Israel e lunea din Romania. Adica oamenii mari se duc la munca, copiii se duc la scoala samd. Deci, cand m-am trezit, eram doar eu si Dana in casa, pentru ca ea azi a fost libera. Dupa ce am baut un fresh de fructe home-made de ea, care a fost atat de bun incat ma gandesc sa imi cumpar si eu un blender cand ma intorc in Romania doar ca sa pot crea acest deliciu cu manutele mele, am pornit incet incet catre Ierusalim.

Dat fiind faptul ca am mai fost o data singura pana acolo din Haifa, ajunsul acolo din Tel Aviv chiar nu parea o problema, pana cand mi-a zis Dana ca drumul pe care il stiam eu era gresit. Noroc cu ea, ca altfel, in loc sa traversez gara Arlozorov reuseam sa trec Jabotinski-ul. Dar, am reusit, in cele din urma sa ma sui in autobuzul 480 cu plecare din Tel Aviv la ora 12:45 si cu sosire in Ierusalim la ora 13:30.

Cand am ajuns in Ierusalim, l-am sunat pe David care nu mi-a raspuns si deja incepusem sa ma gandesc ce traseu sa imi fac prin Orasul Sfant si ideea de a cumpara suveniruri din orasul vechi nu mai parea chiar de ignorat. Insa, noroc cu prezenta mea de spirit, am sunat-o pe Miriam care mi-a raspuns si mi-a zis ca ei sunt inca la spital si am ajuns impreuna la concluzia ca cea mai buna idee e ca eu sa vin acolo ca ei mai stau.

Drumul spre spital de la gara centrala din Ierusalim il stiu si cu ochii inchisi. Nu stiu de ce, dar mi-a ramas bine intiparit in memorie pana unde trebuie sa iau tramvaiul, ce autobuz trebuie sa iau pana la Hadassa, cum arata drumul, pana so cum arata monumentul din statia de autobuz de la Mount Hertzl. Si spitalul ala ma intristeaza groaznic. Nu pentru ca arata intr-un fel, ci pentru ca mereu cand intru acolo mi-aduc aminte de motivul pentru care am calcat prima data in el. De nodul in gat pe care il aveam ca sa imi pot tine lacrimile inauntrul ochilor, de "sa nu dea dracu' sa plangi in fata lui David" spus de Gigly, de "sunt bine, dar ma dor toate", de poza din pasaportul israelian al lui David si de chinul de care imi povestea el.

As vrea sa imi pot aduce aminte mai multe lucruri pe care le-am discutat cu David inainte sa plec in Szarvas si mai putine lucruri din ziua de joi in care am plecat de la Kotel inspre spital, insa nu pot. Memoria are un stil aparte de a-ti juca feste si tot ce ramane de facut este sa o iei asa cum e si sa multumesti ca o mai ai si pe aia. In plus, e mai bine uneori sa tii minte cum era cand era rau ca sa poti aprecia binele la adevarata lui valoare.

Ma rog...m-am intalnit cu David, cu mama lui si cu Miriam in spital, unde am si mancat, dupa care ne-am indreptat spre orasul vechi. Acolo, am fost atat in partea crestina, unde am vizitat mormantul lui Iisus, cat si Kotelul, unde de data asta nu am mai pus biletele cu dorinte, ci am scris o scrisoare de multumire. Nu e drept ca mereu sa vreau, ci trebuie sa si multumesc pentru ce se intampla.

"David, stii ca data trecuta cand am fost la Kotel am scris pe un biletel ca vreau sa te faci bine?"
"serios?? Ce dragut"
"dap..si din 4 dorimte mi s-au indeplinit 3, asa ca trebuie sa fiu multumita"

Dupa ce am plecat din orasul vechi, am mers in centrul Ierusalimului, intr-un bar dragut si cu muzica buna numit Habibi, unde am mancat si am fumat narghilea si unde ne-a prins si momentul in care eu trebuia sa imi iau la revedere de la David si de la mama lui. Si mi-am luat la revedere sperand ca in astea 7 zile pe care le voi mai petrece in Israel voi mai avea ocazia sa ii revad. Daca nu, sper ca data viitoare cand ne vom intalni, sa fie acasa, in Romania, astfel incat sa am aproape toate persoanele dragi intr-un singur colt de lume.

Sa ii aud iar pe Gigly, Andrei si David razand la unison de dramele mele existentiale in timp ce sorb fintr-un pahar la o masa oarecare din club A, sa fim cu totii in aceeasi tabara cu adolescentii nostri dragi pe care imcercam cu totii, asa cum stim si cat putem, valorile reale ale vietii. Si ce poate fi mai valoros decat prietenia sincera care trece de granitele oricarei tari si rupe barierele oricarei provocari?

Am ajuns cu bine la Dana si David. Am stiut singura drumul de la gara catre casa, ceea ce pe mine personal m-a uimit. Am cunoscut in autocar un evreu ortodox din Paris, care a venit aici doar pentru ca aici se simte bine. Am ascultat muzica in autocar si mi-am creat scenarii de viata. Am iesit, pentru ultima data in aceasta calatorie, pe balcon sa fumez o tigara si sa scriu pe blog impresiile zilei.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Jurnalul unui tanar adult care nu mai e miop: ziua a doua

Antescriptum: draga celalalt coleg de apartament al Danei si al lui David, sa stii ca chiar daca ti-am zis ca inca nu stiu daca as face alyia sau nu, daca o sa ma rogi tu frumos de 2-3 ori s-ar putea sa o fac, oricat de greu ma las convinsa, de obicei. Dar, am si eu conditiile mele, bineinteles, si acelea ar fi ca tu sa imi arati locurile frumoase din tara asta (si nu numai). Tu inca nu stii, dar un "computer engineer" si un om de relatii publice se completeaza tare bine. Parol!

M-am trezit azi - noapte la 3 si un pic cand a ajuns Dana acasa, dar nu am avut putere sa zic ceva, drept pentru care am adormit la loc pana la 10 si un pic. M-am dat jos cu teama si spaima de a nu o trezi pe Dana, pentru ca daca eu as ajunge acasa la 4 dimineata de la munca si m-ar trezi cineva la 10, apai... Sa il fereasca Cel de Sus de mine, ca mai rau nu se poate... Ma rog... Nu am trezit-o asa ca m-am dus catre bucatarie ca sa mananc ce s-a dovedit a fi una din cele mai bune omlete din toate pe care le-am mancat in aproape 25 de anisori. Si unde mai pui ca omleta a venit insotita de o cafea tare tare buna, cu lapte si zahar fix cat trebuie, nu mi-a ramas decat sa ii acord lui David titlul de  "cel mai bun bucatar".

Dupa ce am mancat, s-a trezit si Dana si ne-am apucat sa facem planul zilei. Eu cu David urma sa mergem la plimbare cu bicicletele si Dana unde avea ea treaba. Si asa am facut.

Acum...eu stiu sa merg pe bicicleta, dar nu va inchipuiti ca am medalii la ciclism atarnate acasa pe perete. Sa zicem doar ca sunt in stare sa imi mentin echilibrul daca ma sui pe o bicicleta. Drept pentru care, am reusit sa lovesc doua masini (una cu bicicleta si alta cu palma in timp ce ma sprijineam de ea ca sa nu cad) si sa fiu aroganta cu soferul masinii pe care am lovit-o cu bicicleta prin a-i raspunde "col tov"(totul e bine) in momentul in care el a intrebat "beseder"? (e bine?) dupa ce si-a dat seama ca l-am lovit. Nu stiu cum fac, dar reusesc sa fiu perfida pana si folosind limbi in care nu stiu decat maxim 10 cuvinte. E un dar, nu un defect.

Aaaa...era sa uit. Tot cu bicicleta era sa omor un copil. Bine...nu chiar sa il omor, dar sa il pun la pamant tot reuseam daca nu ar fi functionat franele. Cum pedalam eu linistita pe o alee din parc, vad in fata mea o femeie care impingea un carucior cu un copil in el. Ocolind elegant femeia si fiind mandra de aptitudinile mele si calculand cat mai e pana la Turul Frantei ca sa ma inscriu, in fata mea apare subit, brusc si din neant copilul numarul 2, care mergea si el pe bicicleta, doar ca perpendicular pe traiectoria mea. Eu am franat, el s-a speriat, ma-sa a inceput sa zbiere si eu, ca o doamna si o finuta ce sunt, mi-am continuat drumul fara sa le arunc macar un "sliha"(scuze). Oricum nu as fi avut cum, ca la cum urla mama lor la mine, nici mii de slihoturi nu ar fi calmat-o.

Pe seara ne-am reunit cu Dana si am mancat mamaliga cu vreo 5 tipuri de branza si cu cascaval, ceea ce a fost tare tare bun, mai ales ca daca stau bine sa ma gandesc, cred ca a trecut mai bine de un an de cand nu am mai pus gura pe mamaliga. Si tot mai bine de un an a trecut si de cand nu am mai jucat Jango. Jango e jocul ala cu paralelipipede de lemn care formeaza un turn si care trebuie scoase unul cate unul si puse deasupra pana se darama turnul (aveti o poza mai jos).

Dupa ce ne-am jucat, ne-am intors acasa unde l-am gasit in salon pe celalalt coleg de apartament al gazdelor mele care lucra de zor si manca. Am schimbat cateva vorbe cu el, mi-am dat seama ca e simpatic si dragut, dupa care s-a retras in vastele lui apartamente cu tot cu laptop si cu paharul de apa.

Mi-am dat seama ca imi place tare tare mult faptul ca dupa ce iese Shabatul incepe sa circule tot si sa se revina la program normal. Cred ca daca se revenea incepand cu duminica dimineata, nu mai avea nici un farmec si nici nu mi-ar fi putut exprima un oras  intreg la unison "your life begins now. Game on!". Asta e impresia mea doar, nu trebuie sa o luati de buna.

Ah...si nu v-am zis ce e mai important. Am fost sa (re)vad marea. Si nu numai ca am revazut-o, dar tin sa va spun ca o groaza de lume a iesit azi la plaja pentru ca da, aici in luna februarie e cam cum e la noi la inceput de iunie. Amazing or what? Si daca nu mai credeti pe cuvant, aruncati un ochi pe pozele de mai jos si convingeti-va singurei.

Gata...mai fumez o tigara inainte de culcare si revin si maine seara cu impresii, de data asta despre Ierusalim.

vineri, 21 februarie 2014

Jurnalul unui tanar adult care nu mai e miop - ziua 1

Siiiii...am ajuns. M-am trezit la ora 6 dimineata, m-am chinuit sa imi inchid bagajul, am baut un lighean de cafea si am intins-o catre aeroport. Am intins-o catre aeroport nu inainte de a le lasa un mesaj dragut pe facebook tuturor celor dragi pe care urma sa ii las acasa. Ca asa e Fifi...ii place sa faca si sa i se faca surprize.

A fost prima data cand am zburat cu ElAl-ul, deci prima data cand am trecut prin intrebarile dubioase legate de familie, religie, ocupatia ta si a membrilor familiei samd. De la toate intrebarile alea si de la discursul domnului care le punea, imi revenise senzatia aia de panica si de a fi nevoita sa fiu atenta la orice pas. Ma rog...probabil e o senzatie care trece cu timpul sau pe care poti ajunge sa o ignori daca iti antrenezi psihicul suficient de bine.

In avion m-am indragostit, dar mi-a trecut odata cu momentul in care am coborat din avion, de un student la medicina in Romania in anul 3, care venea acasa sa isi viziteze familia in Nazareth pentru o saptamana si care radea de fiecare data cand muream la Flappy Bird. I-am dat si lui sa incerce, dar nu a trecut mai departe de 3 puncte, asa ca am ras si eu de el. Karma asta... :)) dupa ce am aterizat, a disparut in neant, nezicandu-mi nici cum il cheama, nici intrebandu-ma el pe mine ceva. Asa ca... Sa fie sanatos si sa se bucure de vizita acasa. Poate o sa ne vedem vreodata intamplator in parc la Eroilor si o sa ne zambim reciproc, dar pana atunci, sa imi continui povestea, zic si vreau sa spun.

M-am suit in taxi, i-am zis lui nenea unde vreau sa ajung si nenea m-a intrebat cum ma cheama, de unde sunt si daca sunt maritata. I-am zis ca ma cheama Miriam, vin din Romania si sunt logodita ca sa scap de eventualele discutii. Nenea are vreo 60 de ani, e semi tuciuriu, gras, chel si pitic. Tot nenea imi spune sa ii dau numarul meu de telefon si ca el vine in Romania ca sa ma ia de nevasta. I-am raspuns ca nu am numar de Israel, iar ca sa ma sune pe numarul de Romania, il costa si pe el scump, si pe mine, ca doar am roaming. M-a lasat in pace si eu l-am lasat in plata Domnului. Am urcat la Dana si la David, unde ma astepta doar David si cealalta colega a lor de apartament. Ne-am pupat, ne-am urat binete si, apoi, am incins o barfa cu David despre Geta. Pentru ca Geta e numai una. Si cum stateam eu de vorba cu David, incepe sa imi clincaie telefonul a facebook. Cine sa imi scrie, cine sa imi scrie? Alain si David (Finti) sa imi scrie:). Ca sa le dau adresa de unde sa ma ia, ca ei sunt pe drum, CA EI AU AJUNS.

Am coborat cu inima cat un purice pentru ca eu pe David cand l-am vazut ultima data era in spital si iesea foarte rar din salon si atunci cand o facea, era in scaun cu rotile. Acum... In fata blocului, ma astepta un tanar domn, imbracat la camasa, care tasta ceva pe telefon. Cand am ajuns langa el, l-am intrebat daca pot sa il strang in brate sau il mai doare si mi-a zis "nu!" si m-a ridicat in brate, asa cum o facea asta-vara in fata la club a:). Si atunci am simtit ca mi-o ia inima la goana si ca mi se ia o piatra de pe suflet. Fintisorul meu iubit e la fel de bine, daca nu chiar mai bine ca atunci cand era in Romania. Rade cu aceeasi pofta, glumeste la fel de sarcastic si iubeste viata si oamenii la fel de tare.

Cu David, mama lui David, Alain si Miriam(nu, nu vorbesc de mine la persoana a treia, ci ma refer la Miriam "draghe" Bloch) am petrecut o dupa amiaza superba. Asa cum nu am mai petrecut de (prea) mult timp. Am cautat cu Alain jumatate de ora un exchange, fara succes, insa plin de rasete si zambete, ne-am plimbat cu totii prin port, unde am facut poze (am pus toate pozele in postul asta ca cadou pentru voi), am mancat shaorma si falafel cu de toate si am fumat cu David narghilea cu gust de pepene.

Am ras cu sufletul deschis si am glumit cu sinceritate. Am zambit complice si am tacut cu ochii catre apus.

Acum sunt acasa. Pentru ca apartamentul asta, dar mai ales oamenii din el, ma fac sa ma simt aici ca la mine, in Brailita.

Va doresc si voua sa aveti macar o data in viata o zi la fel de plina, frumoasa si imbucuratoare cum am avut-o eu pe asta.