joi, 23 ianuarie 2014

Adolescență, haine grele...

În ultimul timp am început să citesc foarte mult despre cum să înțelegi adolescenții atunci când ești cu cel puțin 10 ani mai mare ca ei.


Pentru că oricât mi-ar plăcea mie să cred că în sufletul meu sunt un copil care urlă după forme de nisip și după jucării, viața și soarta mi-au demonstrat că sunt un adult responsabil și că trebuie să mă comport ca atare. Așadar, în mare parte a timpului nu pot să eman inocență și curiozitate, însă trebuie să le înțeleg și să le accept. Pentru că ăsta mi-e job-ul. Și, de fapt, nici măcar din cauza asta. Pentru că ăsta mi-e job-ul și pentru că îl iubesc.

Au trecut 7 luni de când am primit pe mână o gașcă foarte mișto de adolescenți pentru care trebuie să fac programe și tabere. Cu o doză modică de creativitate, oricine se poate descurca. Cel puțin așa credeam eu în iunie când am acceptat să mă instalez în biroul de la JCC și să încep să caut diverse locuri în care mi-ar plăcea să merg dacă aș mai avea 14 ani. Consider că astea 7 luni m-au schimbat. Ca om. Ca femeie. Ca angajat. Ca prieten. Și ca lider. Pentru că mi-am dat seama că dacă duci puștii într-o ceainărie și îi lași să cânte la chitară ce vor ei, nu e de ajuns. Ei au nevoie de tine acolo. Ei te văd pe tine ca pe un model pe care trebuie să îl urmeze. Sau, cel puțin așa ar fi ideal. Să fii modelul lor. Pentru că la 14 ani (voi folosi această vârstă ca exemplu de acum încolo pentru că din punctul meu de vedere asta e vârsta cea mai critică din toată adolescența) lumea ta se împarte între ”îmi place” și ”nu îmi place”. Și dacă nu îți place, atunci... nu există cale de întoarcere.

La 14 ani ai drame în dragoste pe care nu crezi că le poți depăși vreodată. Și ai impresia ca acolo se termină lumea ta. Și ultimul lucru pe care ai nevoie să îl auzi e ”lasă, că nu asta contează. O să vezi că o să îți treacă!”. Ai nevoie de cineva care să empatizeze cu tine, care să fie de acord că ăla  e un idiot că te-a părăsit, că ceva mai bun ca tine nu o să găsească niciodată sau că aia e o fraieră că a preferat să fie cu un băiat de a 12a decât cu tine, care ești boboc. Că tu ești minunat și că oricum băieții mai mari nu sunt în stare să iubească așa pur așa cum o faci tu. Și pe deoparte așa e.

Mi-aduc aminte cu drag prima despărțire lacrimogenă din viața mea. Eram clasa a 9a și credeam că nu o să mai pot să pup pe nimeni așa cum îl pupam pe el. Și poate că într-adevăr, dragostea aia de licean nu o să mi-o mai aducă nimeni înapoi, și poate că într-adevăr, nu am mai pupat pe nimeni așa cum îl pupam pe el. Dar nu am murit din asta. Și nici ei nu o să pățească asta. Dar ei nu au de unde să știe asta, așa că nu o să afle de la mine. Nu vreau să le stric surprizele pe care le rezervă viața de după adolescență.

La 14 ani nici un prof nu te înțelege. Nu își dă nimeni seama că tu ești minunat și deștept și ceilalți din jurul tău sunt niște proști care nu înțeleg și nu apreciază adevărata ta valoare. Nimeni nu poate pricepe că tu ești perfect așa cum ești tu și că dacă nu le convine, nu au decât să nu te mai bage în seamă. La 14 ani lumea e a ta și nimeni nu o poate dărâma sau cuceri înafară de tine. Nu înțelegi de ce adulților nu li se pare mișto să își coloreze gențile sau servietele cu markere sau de ce ei sunt mereu atât de eleganți și de ce nu poartă adidași și pantaloni largi. Însă ai nevoie de oameni care să fie de acord cu tine, care să te ajute să îți umpli ghiozdanul de versuri din melodiile preferate, care să îți cumpere șepci de ziua ta și care să râdă cu tine de profa de mate care e prea bătrână ca să merite atenția ta.

La 14 ani ești obraznic doar pentru că poți. Probabil tot din cauză că lumea e a ta și din moment ce o conduci tu, poți să te porți oricum, pentru că cei din jur oricum sunt subalternii tăi care trebuie să te asculte și care nu trebuie să îți iasă din cuvânt. La vârsta asta te simți îndatorat să enervezi adulții care îți ies în cale, din nou, doar pentru că poți. 

Și da, dragi adulți care citiți acest post. Probabil că în momentul în care citiți aceste rânduri îmi dați dreptate și simțiți o nevoie organică să sacrificați niște adolescenți în piața publică. Însă, haideți să facem un efort de memorie și să ne aducem aminte de cum eram noi la 14 ani. Poate unii dintre voi nu au fost așa. Poate unii dintre voi erau cuminți, cu poftă de învățat, devreme acasă și cu lecțiile făcute înainte de culcare.Poate unii dintre voi ar fi vrut sa fie așa, însă soarta le-a fost potrivnică. Poate unii dintre voi nu au pus țigara în gură nici măcar din curiozitate. Poate unii dintre voi nu s-au îmbătat niciodată de frică să nu cadă în dizgrație. Însă, asta nu vă dă dreptul să nu înțelegeți că nu toți suntem la fel, că nu suntem toți făcuți după același tipar și că unii au curiozitatea să simtă gustul țigării și cel al alcoolului. Și acum, întrebarea mea cel puțin pertinentă este: nu e așa că mai bine, atunci când ajungi la vârsta aia păcătoasă, bei și fumezi într-un mediu controlat? Nu e așa că atunci când v-ați îmbătat prima dată, tare bine ar fi fost să fie un adult în preajmă ca să vă spună când să vă opriți astfel încât să nu fi adormit cu WC-ul în brațe? Nu e așa că dacă un adult v-ar fi ținut pachetul de țigări și v-ar fi dat cu porția din el, poate acum nu ați fi fumat 3 pachete pe zi? Nu e așa că dacă un adult v-ar fi ținut isonul după prima dată când v-a fost făcută inima bucăți, poate acum ați fi fost niște oameni mai calzi care ar fi apreciat, poate, altfel iubirea?

Ei bine...pentru ”copiii mei” cum îmi place mie să îi numesc,  eu vreau să fiu adultul ăla. Așa cum alții au fost pentru mine, eu simt nevoia să duc tradiția mai departe. Nu vreau sub nici o formă să fiu, atunci când o fi nevoie,  un părinte absurd. Și știu că nu am cum să ajung așa ceva, dat fiind faptul că ai mei părinți mi-au acordat încredere și libertate, așa cum e cel mai bine, adică treptat. Țin minte că atunci când m-am apucat de fumat, ai mei mi-au zis că mai bine fumez de față cu ei decât să fumez prin colțuri de bloc și să vină vecinii să mă pârască. Ceea ce am și făcut și ceea ce am de gând să implementez cu nefericiții ce îmi vor fi odrasle într-o bună zi. Însă, până atunci, aplic ce am învățat pe puștii mei. Și vă jur că nu scad în ochii lor și că nici nu se pune problema să nu mă respecte. 

Adolescenții ăștia minunați au nevoie să îi înțelegi, să îi accepți și să îi sprijini. Atât. Și dacă faci asta, i-ai câștigat. Ai câștigat răbdare, ai câștigat asumarea responsabilității, ai câștigat acceptarea pedepselor fără comentarii pentru că știu că au făcut ceva grav din moment ce tu, adultul libertin și permisiv îi cerți. Ai câștigat atenția, răbdarea și interesul lor. Ai câștigat dorința lor de a te ajuta și ai câștigat un pic din încrederea în sine pe care o emană ei.

Însă, cel mai important, ai câștigat zâmbete frumoase și nevinovate care te înveselesc chiar dacă nu ai băut nici măcar prima gură de cafea. Ai câștigat o voce îngrijorată care te întreabă ”ești supărat/ă?” și ai câștigat niște prieteni cărora le pasă de tine mai mult decât te lasă să știi. Și, cel mai important, ai câștigat niște suflete care pot fi resursa ta de energie oricând simți că ai ajuns la sfârșit de drum și vrei să te prăbușești.

Așa că refrenul de astă - vară rămâne valabil: copiii mei sunt excelenți. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu