miercuri, 24 decembrie 2014

Ocho kandelas para mi

Și am ajuns și în a opta seară de Hanuka din 2014. Așadar, oficial s-a încheiat lista miracolelor și a minunilor și revenim la zilele noastre banale și la rutina noastră zilnică. Sau, după cum spune o poză pe care am share-uit-o pe facebook la începutul sărbătorii decembriste, putem alege să ne trăim fiecare zi ca un alt miracol. Nu o să vă sfătuiesc cum să vă tratați zilele de acum încolo, însă pot să vă spun că mi-am propus ca, de acum încolo, să deschid un pic mai tare ochii când merg pe stradă și să văd miracolele acolo unde sunt, nu să tratez orice întâlnire ca pe o întâmplare, orice zâmbet ca pe ceva care oricum o să șteargă sau orice lacrimă ca pe ceva care nu contează. Pentru că toate acestea și multe altele contează. Pentru că la un moment dat am citit o zicală foarte drăguță care zicea că „nu suntem poveștile noastre, ci suntem un cumul de povești ale celor din jurul nostru”. Și cum poveștile din jurul meu par foarte drăguțe, o să le las să îmi scrie mie povestea și de acum încolo.

Am aprins ultima lumânare din 2014 în același loc în care am aprins-o pe a doua. Și a fost aceeași atmosferă drăguță, dar o Miriam mult mai obosită și mai lipsită de vlagă din pricina zilelor trecute și din pricina moleșelii din ziua de azi. Deja a început atmosfera aia de sărbători... toate drumurile sunt libere, toate străzile sunt goale și până și în JCC domnește o liniște cu care eu nu sunt obișnuită. V-am mai spus de nenumărate ori că sunt dependentă de agitație, de gălăgie și de mișcare și că nu știu ce pot face într-o zi liberă. Mi-ar plăcea să pot să lenevesc, să pot să nu îmi caut în permanență o ocupație, să pot să stau o zi întreagă în pat și să mă uit la toate sezoanele dintr-un serial care îmi place, însă nu pot să o fac. Fie îmi îndrept părul, fie mă văd cu prietenii mei la o cafea, fie mă văd cu ai mei... nu pot sta liniștită. Și nu știu încă dacă ăsta e un lucrul bun, însă sunt sigură că poveștile celor din jur o să îmi spună asta, la un moment dat.

Ce reprezintă a opta lumânare din 2014? E o întrebare bună. Dar ca să mențin ideea de la care am plecat, o să spun că ea, de sine stătătoare nu reprezintă nimic, dar este un cumul al lumânărilor aprinse înaintea ei. Este un cumul de amintire a trecutului, a aprecierii prezentului, a prieteniilor în plină desfășurare, a oamenilor care își iubesc meseria, a puterii de a-ți recunoaște slăbiciunile în fața prietenilor tăi adevărați, a curajului și a visurilor și a idealurilor. Și, cel mai frumos este că, toate acestea combinate au un rezultat așa frumos încât chiar merită să căutăm în continuare miracolele care se întâmplă zi de zi în fața ochilor noștri, dar noi nu le vedem pentru că mai avem un mail de dat.

A opta lumânare este cumulul tuturor lucrurilor frumoase pe care le avem și pe care le vom avea de acum încolo.

Am aprins deja lumânările de Hanuka de opt ori. Nu mai am nici una:)

marți, 23 decembrie 2014

Siete Kandelikas...

Evenimentele zilei de azi:

1. Am avut un vis azi-noapte în care am adunat toate persoanele și lucrurile frumoase din viața mea și le-am proiectat astfel încât sa fie un tot unitar si frumos.
2. Am văzut un cer frumos atunci când a apus Soarele
3. Am fost la o piesă de teatru. Punct.
4. Endy s-a decis, în sfârșit, cu ce se îmbracă la petrecerea de Revelion. Oricum există șanse sa se mai răzgândească de două ori până atunci.
5. Tavi a câștigat Hell's Kitchen.
6. Am decis, împreună cu mama, că o să îmi petrec toată ziua de 25 decembrie la ai mei acasă și că o să le gătesc (să sperăm că nu o să fie ultima masă gătită în casa aia)
7. A murit Joe Cocker.
Și cam atat...

Am stat mult să mă gândesc despre care din cele 7 puncte să vorbesc astăzi, și care din ele să devină semnificația celei de a șaptea lumânări de Hanuka din 2014 (acum am văzut că am scris 7 evenimente din ziua de azi... ce coincidență simpatică!) și am ajuns la concluzia că o să mă leg de visul pe care l-am avut și că o să vă las și o poză cu apusul.



M-am trezit din visul respectiv fiind perfect convinsă că amalgamul ăla de evenimente se întâmplase în realitate. Ce am visat are prea puțină importanță, însă mi-a luat 15 minute ca să îmi dau seama că viața mea nu s-a schimbat radical. Și după ce au trecut alea 15 minute, mi-am dat seama că viața mea e, în continuare, așa cum o știu și cum am lăsat-o ieri, înainte de cele 11 ore de somn. Însă ce a fost cel mai frumos este că visul ăsta mi-a dat o senzație atât de plăcută încât chiar vreau să cred în el și să îl transform dintr-un vis pe care l-am avut când dormeam, într-un ideal pe care poate o să îl ating într-o zi. Sau poate nu. Dar oricum, decât să mă întreb mereu „oare cum ar fi fost dacă...?” mai bine încerc să aflu „oare cum o să fie când...”.

E greu să îți atingi idealurile. E greu să te ții de un drum pe care ți l-ai propus fără să te oprești la diverse popasuri și să rămâi acolo, doar pentru că pare suficient de călduț. E greu să renunți la lucruri ca să poți să obții altele și e și mai greu să îți dai seama ce vrei să obții, de fapt. E greu să prioritizezi lucrurile și informațiile pe care le primești. Însă cel mai greu mi se pare să îți dai seama când binele tău înseamnă răul altora. Și dacă totuși îți dai seama de asta, când e cazul să te oprești din a face rău doar ca să îți poți face ție bine. Și nu. Nu există să îți faci și ție bine și altora. Pentru că oricât bine ai face, tot acest bine provoacă sau va provoca răul altora mai departe.

A șaptea lumânare din 2014 este lumânarea visurilor și idealurilor. Și atât. Voiam să scriu prima dată „a visurilor și a idealurilor transformate în realitate”, dar m-am răzgândit. Pentru că nu toate visurile se transformă în realitate și nu toate idealurile trec de stadiul lor inițial. Însă e bine să le ai. Sunt unele din puținele lucruri care îți pot clarifica în mai puțin de cinci secunde de ce e viața frumoasă și de ce merită să lupți ca să o faci și mai frumoasă. Este lumânarea care îți șoptește, înainte să se stingă, „Mi-ai promis că o să lupți!” și e lumânarea care îți amintește că Făt - Frumos nu există, dar că tu ești eroul propriei tale povești și că zmeii ți-i inventezi doar tu.



Am aprins deja lumânările de Hanuka de șapte ori. Mai am una.


luni, 22 decembrie 2014

Sej kandelikas...

Dor, prietenul meu cel mai bun de peste mări și țări, mi-a zis o dată că „You cry too easily” atunci când i-am zis că îmi vine să plâng de fiecare dată când lucrurile nu sunt la locul lor în viața mea.Și nu am putut să îl contrazic. Pentru că știu că sunt smiorcăită de fiecare dată când sunt obosită sau de fiecare dată când am impresia că sunt nedreptățită.

Azi a fost una din zilele în care am plâns. Și nu cum plâng într-o zi proastă, când îmi curg două lacrimi pe obraji, le șterg repede să nu mă vadă nimeni și continui ce făceam. Și nu a fost o zi proastă. Absolut deloc. A fost una din cele mai frumoase zile din ultimul timp. A fost o zi în care toți oamenii care au locul lor asigurat în sufletul meu au contribuit. Fie că vorbim despre Magda care a pornit împreună cu mine în vânătoarea după plicuri, fie că vorbim de Adi care mi-a zis de nu știu câte ori să nu mă agit că o să iasă bine, fie că vorbim de Erwin care când m-a văzut plângând în loc să mă ia în brațe, a preferat să facă glume proaste ca să mă facă să râd, fie că vorbim de Gigly fără a cărei prezentare impecabilă munca mea ar fi fost în zadar sau fie că vorbim de Endy, Tomer sau Oren care m-au făcut să plâng de data asta de emoție și de mândrie când au cântat absolut superb, toți au contribuit la ziua mea, pe care acum, din confortul vastelor mele apartamente, o declar încheiată.

O declar încheiată, fără să îmi fie foarte clar ce simt. Am un nod în gât care mă împiedică să plâng și, în același timp am un zâmbet cât casa pe buze pentru că mi-am văzut rodul muncii desfășurându-se impecabil în fața ochilor mei. Și nu numai eu sunt responsabilă pentru minunea din seara asta, ci fiecare moment al spectacolului la care am lucrat zile în șir. Pentru că fără ei minunea nu s-ar fi întâmplat și lumânările de Hanuka nu s-ar fi aprins. Pentru că fără ei nu aș fi plâns de bucurie, de emoție, de spaimă sau de oboseală.

Oboseala mea și-a găsit rostul în toate zâmbetele și felicitările pe care le-am primit la sfârșitul spectacolului. Fiecare vorbă bună a însemnat pentru mine o oră dormită în plus. Fiecare „bravo, Miriam” a reprezentat o piatră luată de pe sufletul meu care atârna greu. Fiecare îmbrățișare și fiecare sărut pe obraz pe care le-am primit au fost o recompensă pe care nu cred că o pot compara cu ceva ce am avut până acum.

Nu a fost ușor și nici nu o să fie vreodată. Dar când vezi oameni fericiți datorită ție, când îți vezi prietena cea mai bună pășind cu încredere în lumina reflectoarelor și când îți vezi copiii dragi cântând Hallelujah cui îi mai pasă de cât de greu sau de ușor e?

Lumânarea a șasea din 2014 este lumânarea ajutorului. Este lumânarea care îți aduce aminte că oricât ai vrea, nu poți face totul de unul singur și îți amintește că e indicat să ceri și să accepți ajutorul celorlalți. E lumânarea care îți spune că ești cel mai bun, însă nu te încrede în forțele tale prea mult pentru că s-ar putea să te doară tare atunci când cazi de pe piedestalul pe care ți l-ai construit singur. E lumânarea care îți aduce aminte de cât de bine e să ai oameni care te susțin necondiționat și care te iubesc chiar dacă nu ți-o zic mereu.

Și apropos de "oameni care te iubesc" uitați un gând frumos de la un copil frumos care a cântat astă-seară mai mult decat frumos:





































Am aprins deja de șase ori lumânările de Hanuka. Mai am două. 

duminică, 21 decembrie 2014

Sintyu kandelikas...

A cincea lumânare din 2014 am aprins-o cu puștii mei, așa cum îi numesc eu. Am fost în Parcul Tineretului, unde am aprins lampioane, fiind ghidați de un pescar către Aleea Trandafirilor „pentru că de ce acolo se aprind lampioanele, nu lângă lac. Că dacă le aprindeți lângă lac, ele cad în lac, le ia curenții și le mănâncă peștii”. Am mers unde ne-a indicat domnul pescar, am aprins lampioanele și după aia am mers în Cafeneaua Actorilor să aprindem lumânărelele și să ne încălzim cu o ciocolata caldă... sau cu cartofi prăjiți.





După ce m-am întors din parc cu copiii, am fost la petrecere cu adulții, unde ne-am distrat pe cinste. Am râs, am bârfit pe alții și m-am bârfit pe mine însămi cu prietenii mei, am râs, am cântat, am dansat, am filmat momentele frumoase ca atunci când o să am copii și o să fie de vârsta mea să am ce să le arăt și să vadă și ei ce făcea mama lor când era tânără.




Ce reprezintă a cincea lumânare din 2014? Reprezintă toate râsetele pe care cei mai mici ca tine ți le provoacă. Reprezintă șansa de a face lumină pe aleile întunecate ale unui parc, dar și pe cele ale vieții, și reprezintă puterea de a-ți recunoaște slăbiciunile în fața prietenilor tăi.

Am aprins deja de cinci ori lumânările de Hanuka. Mai am încă cinci.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Kuatro kandelikas...

Și... am ajuns la a patra lumânare de pe anul acesta. Dacă ieri mi-a luat un pic să îmi dau seama ce semnifică lumânarea din ziua respectivă, astăzi știu exact ce reprezintă a patra lumânare din 2014.

Mă așteptam să fie o zi grea și o zi în care trebuie rezolvate și definitivate multe chestii, așa că am decis ca în prima parte a zilei să mă destind puțin și să am un pic de timp pentru mine și pentru a mă răsfăța. Drept pentru care, miercuri i-am scris lui Alex de la salonul meu preferat și de suflet că vreau să își rezerve puțin timp pentru mine astăzi ca să „îmi facă niște șuvițe”. După ce am dezbătut culori și nuanțe până la 1 noaptea, am decis că rămânem la niște șuvițe fără să mă tundă și fără să îmi schimbe culoarea de bază a părului.

În schimb, pentru că e un băiat cu o imaginație mai mult decât bogată și care își iubește meseria mai mult decât o iubesc eu pe a mea (și voi știți cât îmi iubesc eu puștii și cât de mult iubesc ce fac), am ajuns de la „niște șuvițe” la cele mai frumoase nuanțe și culori pe care le-a avut părul meu vreodată. În prezent, am pe păr nuanțe de albastru, roșu, argintiu și a mai rămas și un pic din brunetul cu reflexii mov pe care tot Alex l-a creat în părul meu săptămâna trecută. Și după ce a terminat cu vopsitul, a început episodul numărul doi numit „coafatul”.

Eu: îl îndrepți?
El: ntz
Eu: dar ce îi faci?
El: o să vezi?

Rezultatul? Din părul meu creț care stă cum vrea el și când vrea el m-am ales cu o coafură pin-up, cu niște bucle mari, dar bine definite care stau ordonat și la locul în care le-a pus el.



Nu cred că o să pot să găsesc vreodată suficiente cuvinte ca să pot să îi mulțumesc că a reușit să îmi transforme brunetul meu anost și plictisitor în ceva atât de viu, de vibrant și de frumos. Ca să nu mai zic că nu o să pot să înțeleg niciodată cum a putut să aibă răbdare patru ore stând concentrat la părul meu, ca să fie sigur că o să iasă ceva de care eu să mă îndrăgostesc instant și de care el să fie mândru.



De asemenea, pe lângă culorile astea pe care le am pe păr acum, am și cele mai frumoase unghii, asta datorită Cristinei, care atunci când i-am zis „știi... mă gândeam să îmi faci o manichiură cu ojă semipermanentă” nu știa cum să mă așeze mai repede pe scaun.



Așa că, dragele mele cititoare, și, de ce nu, dragii mei cititori, absolut orice aveți în cap în materie de tunsori, manichiuri, pensat și cam orice ține de înfrumusețare, duceți-vă cu inima deschisă și fără nici un fel de emoție la Rynna Beautylicious și o să vedeți cum ideile voastre nu numai că devin realitate, dar o să arate mai bine decât în imaginația voastră.


Ce reprezintă a patra lumânare de Hanuka 2014? Reprezintă frica de schimbare pe care, atunci când reușești să o învingi, se vor întâmpla numai lucruri bune. Reprezintă toți oamenii care își iubesc meseria și o fac cu plăcere și reprezintă fiecare zâmbet sincer pe care îl primești. Reprezintă nevoia de a-ți aminti de tine din când în când și dorința de a face ceva frumos pentru tine și pentru cei din jur.



Am aprins deja de patru ori lumânările de Hanuka. Mai am încă patru. 

joi, 18 decembrie 2014

tres kandelikas...

Tocmai am terminat de cântat Maoz Țur, pentru a treia oară în 2014. Și după ce am terminat de cântat m-am apucat să mă gândesc la ce simbolizează pentru mine a treia lumânare din anul ăsta.

Majoritatea zilei de azi mi-am petrecut-o la birou. Avem evenimente unul după altul în următoarele zile, unele din ele necesitând să așteptăm să se termine primul ca să putem să aranjăm sala pentru cel de-al doilea și așa mai departe. Știu că o să fie niște zile nebune, știu că mereu sunt detalii și chichițe pe care atunci când îți închipui cum o să plângă toată sala când o să cânte puștii tăi, nu le vezi. Problema e că dacă uiți de detaliile și de chichițele alea nu o să plângă sala. Dacă nu o să avem scaunul pentru pian, puștii nu o să poată să cânte. Dacă nu avem scaun de bar, Endy nu poate să cânte din picioare și dacă nu avem microfoane suficiente, Tomer o să cânte pentru el și atât. Așa că astăzi, asta am făcut: chichițe.

Însă atunci când faci chichițe în timp ce stai de vorbă cu niște oameni simpatici despre orice altceva înafară de chichițele pe care le faci, totul pare un pic mai simplu. Și dacă ai și o coloană sonoră care să acompanieze discuțiile alea, poți să te surprinzi zâmbind fără să vrei de mai multe ori. Și, mai ales, când îți începi ziua fiind în drum spre muncă și primind un telefon cu titlul de „Miriam? Unde ești? Ah, abia ai plecat? Păi nu treci să mă iei și pe mine de la Unirii și mergem împreună la JCC?”. Cred că asta îmi place cel mai mult la locul meu de muncă. Că pot primi mereu vizitatori și sunt convinsă că acei vizitatori vor fi întâmpinați cu un zâmbet încă de când intră pe ușa JCC-ului, din biroul din dreapta intrării.

Concluzia este că a treia lumânare din 2014 este lumânarea prieteniilor în plină dezvoltare, a zâmbetelor care se transformă în râsetele de care vorbeam ieri, a concentrării asupra detaliilor și a sentimentului de nerăbdare pe care îl ai când știi că mai ai puțin și o să vezi rezultatul muncii tale fiind apreciat de alții.

Am aprins deja de trei ori lumânările de Hanuca. Mai am încă cinci. 

Una kandelika... Dos kandelikas

Prima seară de Hanuca din 2015 mi-am petrecut-o în Templul Coral din București. În același loc în care mi-am petrecut prima seară de Hanuca din viața mea ca om implicat în viața evreiască din București. Țin minte perfect că prima dată când m-au dus ai mei părinți la cursurile de Talmud Tora era în preajma Hanucăi și așa am ajuns să cânt în corul de copii, cunoscut pe vremea aia ca și „corul mic”. Repetam în „templul mic” începând cu ora 10 dimineața duminică de duminică acompaniați la un pian crem de dirijorul corului, domnul Gott. Și după aia, la cursurile de Talmud Tora făceam cu Liliana și cu Tibi hanukiot-uri din plăci de faianță și piulițe. Ce era aia o hanukia? Habar nu aveam. Dar știam că trebuie să o fac, că e bine să o fac și că trebuie să o fac cât mai frumoasă și mai colorată. Mai țin minte și că după ce mă întorceam acasă îi înnebuneam pe ai mei pentru că eram ca un patefon stricat, care zicea întruna „gilu, gilu, gilu hamacabim gibore hahail” o oră, două, trei, până când, la un moment dat, bunica mea m-a întrebat „dar tu știi ce înseamnă ce cânți?”. Și eu i-am răspuns franc și direct: „NU!” și am continuat să cânt. Aseară, am văzut copii cântând binecuvântările și cântând ce era al meu acum 15 ani. Nu știu când au trecut ăștia 15 ani și nu știu de ce nu mai cânt eu Lihvod HaHanuca, însă mă bucur mult că încă are cine să le cânte.

Prima zi de Hanuca s-a suprapus cu aniversarea prietenei mele cele mai bune. Și pentru că știam că nu o să mă pot vedea cu ea astăzi pentru a îi da un cadou, m-am decis să mă folosesc de alți prieteni de-ai mei pentru a face un mic miracol și pentru a mă asigura că zâmbește în permanență pe tot parcursul zilei, chiar dacă e răcită și are febră. Așa că, ajutându-mă de facebook am mobilizat suficient de mulți oameni să îi ureze „la mulți ani” lui Giglush. Și a mers. Și m-am bucurat. M-am bucurat nu numai pentru că am reușit să îmi fac prietena cea mai bună să fie fericită, ci și pentru că mi s-a demonstrat, încă o dată, că miracolele se întâmplă, dar doar dacă le ajutăm și noi un pic. Pentru că nimic nu o să se întâmple doar dacă ne gândim suficient de tare la acel lucru înainte să adormim și, dacă avem timp, 5 minute înainte să ne dăm jos din pat.


În a doua seară de Hanuca am aprins lumânărelele acasă la unii din cei mai dragi și drăguți oameni pe care îi am în suflet. Am mâncat plăcinte de cartofi și gogoși, am râs poate un mic mai tare și mai mult decât în alte seri petrecute în casa lor și am stat aproximativ o oră în beznă din cauza unei pene de curent. Dar dacă strămoșii noștri au putut să stea opt zile în întuneric, normal că am putut să stăm și noi o oră sau poate un pic mai mult. Dacă prima lumânare de Hanuca din 2014 a fost pentru mine, lumânarea amintirii trecutului, cea de-a doua a fost cea a aprecierii prezentului. Pentru că nimic nu e mai mulțumitor decât să știi că ți-ai făcut persoana cea mai apropiată fericită și nimic nu e mai frumos decât sentimentul pe care îl ai când râzi, cu sufletul pe masă, nefiindu-ți frică să nu fi prins într-un moment de neatenție și altcineva să deseneze cu creion dermatograf negru pe el.

Am aprins deja de două ori lumânările de Hanuca. Mai am încă șase.

vineri, 12 decembrie 2014

Nu pentru că am două mâini și două picioare...

Am obosit să alerg după calm. Și după liniște. După momentul ĂLA de liniște. Momentul în care nu vorbește nimeni, nu se aude vocea dispecerei în taxi și nu se aud tramvaiele care se retrag în depou ca să poată să fie puse înapoi în funcțiune mâine dimineață, cu un pic înainte de răsăritul Soarelui. Momentul în care vecinul de la 3 nu mai găurește pereții și în care frunzele copacului care îmi acoperă balconul nu mai foșnesc.

Am obosit să alerg după îmbrățișări. În fiecare zi mă dau jos din pat și alerg doar ca să pot să îmi îmbrățișez din nou pătura când ajung acasă. Să pot să adorm uitându-mă la un film prost sau la un serial ieftin. Să pot să visez ciudat, dar să adorm visând cu ochii deschiși. Să pot să îmbrățișez sunetul pe care îl face întrerupătorul când deschid lumina și să cad în dezamăgire că nu am făcut ordine pe birou, ergo iar nu am apucat să petrec suficient timp cu garsoniera mea.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Grea misie, misia de președinte...

Că tot vorbeam acum ceva vreme de hărțuire verbală, cred că și-a spus karma cuvântul și mi-a arătat și mie ce înseamnă să te simți hărțuit de vorbele unor oameni. Cu toate că nu mi s-a întâmplat pe stradă, ci în mediul online, m-am simțit o paria a societății contemporane și actuale pentru că am îndrăznit să spun că nu îmi place deloc de favoritul  multor  unor prieteni de-ai mei facebook-enești. Și cum să nu îmi placă mie de el? Că el o să facă, o să dreagă, o să schimbe schimbarea și o să transforme România în ce n-a văzut Parisul. Permite-ți-mi, dragilor să mă îndoiesc, ba chiar să vă contrazic, încercând, de dragul și pentru amuzamentul publicului care mă citește să vă bat cu prorpriile voastre arme  sau să încerc să vă desființez argumentele.

Am selectat din varii articole și din statutusurile pe care le întâlnesc zilnic, la orice oră din zi și din noapte, pe wall-ul meu de facebook, cele mai bune 5 glume atuuri ale lui Johannis sau cele mai mari pui față de Monta, față de care, eu ființă fără suflet și viitor șoim al patriei lui Ponta, aș dori să am un punct de vedere.


marți, 11 noiembrie 2014

Exercițiu de imaginație

A fost odată ca niciodată o poveste. O poveste care a început așa cum ar fi trebuit să se termine și s-a terminat exact cum ar fi trebuit să înceapă. O poveste spusă pe dos, rostită pe bucăți, O poveste grea formată din părți ușoare. O poveste fictivă, dar bine ancorată în realitate. O poveste a unui om singur înconjurat de mulți. Dar singur. O poveste petrecută mai mult cu lumina stinsă, decât petrecută sub razele soarelui. O poveste știută de mulți, dar trăita de puțini. De foarte puțini. De prea puțini. O poveste nepublicată în nici un volum, însă vândută ieftin la fiecare colț de stradă, în fiecare moment de slăbiciune. În absolut fiecare moment de slăbiciune. O poveste care a fost spusă ieri, e spusă azi și, cu siguranță, va fi spusă mult timp de acum încolo pentru că e o poveste pe care odată ce o auzi, nu poți să nu o spui mai departe. O poveste care poate fi ușor confundată cu o pildă. Dar nu e o pildă. În nici un caz nu e o pildă.

O poveste a nimănui, o poveste care poate s-a întâmplat, însă nimeni nu a avut răbdare sau chef să și-o asume ca fiind a lui. O poveste a cărei acțiune s-a desfășurat mai mult în vise și în idealuri, decât s-a desfășurat pe străzile oricărui oraș din lume. O poveste care merită expusă în multe muzee pentru că, în sinea ei, e o capodoperă, dar nici un curator nu știe unde ar putea să o pună astfel încât să poată fi admirată și apreciată la adevărata ei valoare. O poveste cu doi protagoniști. Sau, nu... cu un protagonist și cu un personaj secundar. Un personaj secundar care nu a adus nici un fel de plus valoare personajului principal. Cel puțin nu în timpul poveștii.

O poveste care rănește fără consecințe. Sau, cel puțin, fără să își dea seama de consecințe. Dar, în fond, cum ar putea? E doar o poveste. Fără sentimente și fără trăiri proprii. E doar o înșiruire de evenimente. De evenimente petrecute aleator, fără un tipar al evenimentelor, fără un fir logic al acțiunii, însă, în sinea ei e o poveste.O poveste în care nu găsești sentimente, ci mai mult descrierea lor și posibilitatea lor de a exista. Însă asta nu înseamnă că, la un moment dat, în povestea asta, sentimentele vor trece de la posibilitate la concret. O poveste care le vorbește tuturor de cele mai ascunse colțuri ale iadului, de toate cele 9 cercuri ale lui Dante, accentuând parcă un pic, dar doar un pic, cel al doilea: cel al păcătoșilor din dragoste. Dar îți vorbește și de locuri care parcă aparțin  raiului. Cabane din vârf de munte îngropate în zăpadă, plaje pline de nisip și locuite doar de porumbei, hoteluri scumpe și extravagante sau locuințe primitoare cu reguli ale casei inscripționate pe pereți.

Nu e o poveste a unei familii, nu e o poveste a unui cuplu și nu e o poveste a unei prietenii. E o poveste a mai multor tipuri de caracter, care, la un moment dat s-au întâlnit și au creat o explozie de însușiri.

O poveste care s-a terminat așa cum ar fi trebuit să înceapă și a început așa cum ar fi trebuit să se termine. 

joi, 30 octombrie 2014

Fata, fata, hărțui-te-aș și n-am cum...

Am observat, mai mult fără să vreau, că în ultimul timp numărul așa-ziselor feministe e în continuă creștere și apar din ce în ce mai multe, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Și zău că nu înțeleg. Nu vorbesc aici despre femeile din lumea arabă și despre femeile din lumea ortodoxă a iudaismului. Lupta lor pentru egalitate în drepturi cu bărbații e legitimă și demnă de sprijinit. Însă ce nu înțeleg este de ce orice puberă are dreptul să fie feministă. De ce orice fetiță de clasa a noua spune că merită să aibă drepturi egale cu bărbații? De ce drepturi este privată ea la vârsta ei? Și, mă rog... hai să spunem că poate să fii feministă e „cool” și de aia sunt atâtea adolescente care se declară feministe. Nu mai spun că mi se pare greșit din start ca feminismul să fie ceva cool, însă „trend”-urile nu le poți controla.

Însă, ce mă enerveză cel mai și cel mai rău... atât de rău încât aș arunca o bombă la fiecare marș al feminismului pe tema asta, este HĂRȚUIREA VERBALĂ. Ce, mă? Cum adică „hărțuire verbală?” După care am aflat că se referă la orice „pisi, pisi” pe care îl aud femeile pe stradă. Aparent, numai acolo se întâmplă hărțuirea verbală. Când le zic iubiții lor că sunt proaste că au cumpărat Golden Brau în loc de Neumarkt, aia nu e hărțuire verbală. E dovadă de iubire și o rugăminte un pic mai directă să fie mai atente data viitoare.

Dar și hărțuirea asta verbală trebuie provocată de ceva anume. Adică nu îmi închipui că o femeie decentă, îmbrăcată decent și cu un comportament decent aude pe stradă absolut întâmplător „eee...gagicaaa....fataaaa...ți-aș face multe și nenumărate”. Sau dacă respectiva aude asta, nu înțeleg de ce se simte lezată. E un compliment, dragelor. Vă apreciază bărbații, chiar dacă o fac într-un mod care pe voi vă afectează, pentru că voi sunteți niște ființe prețioase care vomită curcubee și miros mereu a levănțică și scorțișoară.

Și le vezi așa, în rochițele lor care seamănă cu niște bluze un pic mai lungi, boite de parcă a lucrat o echipă de zidari și faianțari la fața lor, cum plâng pe la televizor și în presă și zic „deci...hâc, hâc... eu mergeam în rochița mea de leopard și tocurile mele de 15 centimetri și...hâc, hâc... el mi-a zis că sunt frumoasă... uaaaaaaaaaaa uaaaaaaaaa *plâns isteric*”. Păi nu ți-o meriți? Păi nu ai căutat asta? Nu de asta ți-ai pus rochița de leopard? Nu de asta ai omorât jivinele junglei? Ca să te simți frumoasă și apreciată? Acum, că în loc să te aprecieze un moș bogat cu bani mulți și zile puține, te-a apreciat muncitorul din colt, e un risc pe care singurică ți l-ai asumat.

Apoi, mai e proasta asta, care fusese la nu știu ce marș al feministelor din București (?!?!?) care, după marș a fost victima hărțuirii verbale. Iată ce a declarat domnița într-un articol de pe metropotam: „


1. un cetatean imi adreseaza cuvinte obscene in zona Piata Victoriei in Bucuresti, chiar azi, dupa marsul impotriva hartuirii stradale la care am si participat. Strig dupa el sa isi vada de treaba, el rade si mai zice ceva, apoi ne continuam fiecare drumul.
2. Imi continuu plimbarea ca peste 20 de minute sa dau iar de el in Piata Romana, la iesirea de la metrou de la coloane. Cu voce tare ma rastesc la el, ca sa auda si trecatorii de pe strada:"Tu esti ala care m-a hartuit la Victoriei? Nu ti-e rusine? Cum sa vorbesti asa cu o femeie pe strada? Nu ai copii, mama, sotie sa stii cum e??" etc. Lumea se uita, el a inchegat cateva cuvinte fara sa le inteleg. Am plecat mai departe, frustrata inca o data ca iarasi nu pot face mai nimic impotriva agresorului.
3. Decid sa ma intorc sa ii fac o poza ca sa o postez mai tarziu pe internet cu titlul "uitati, asa arata o persoana care hartuieste verbal femeile pe strada". Cand a vazut ca vreau sa ii fac poza a alergat spre mine - acum l-am pozat - dupa care m-a lovit.”

Deci cum? Ăla te-a lăsat în pace după ce ți-ai dat arama de țață pe față, adică ai început să „strigi la el să își vadă de treabă” în loc să fii o doamnă și să mergi mai departe fără să îl bagi în seamă și, tu, ca o sinistră ce ești, când l-ai văzut din nou, din întâmplare, te-ai apucat să zbieri ca o cretină în mijlocul Pieții Romane? Și vecinii mei de vis-a-vis,când se ceartă, țipă „uită-te, lume, la el!”. Dar ei au 4 clase primare, găini în curte și mulți plozi. Deci cu ce ești tu mai finuță și mai bună ca o mahalagioaică de cartier? După care, ca o cretină sinistră ce ești, văzând că pe trecători îi doare în cur de drama ta, după ce barbatul criminal și agresor, te-a mai lăsat o dată în pace, ai decis să pleci. O decizie bună. Singura din toată povestea asta. Dar, tu, ca o femeie puternică și adevărată ce ești, ai o străfulgerare de geniu, și decizi să te întorci ca să II FACI O POZĂ PE CARE SĂ O POSTEZI PE INTERNET cu o descriere, din punctul meu de vedere, jignitoare. Deci scopul tău nu era să oprești hărțuirea în masă, ci să fii populară pe feisbuc și să vază tot mediul virtual ce curajoasă ești tu că faci poze la hărțuitori. Și după ce i-ai făcut poză, te-a lovit. Și bine ți-a făcut. Foarte bine! Mă bucur că ai apucat să îi faci o poză, ca să îl pot identifica mai ușor și să mă duc să îi strâng mâna. Păi, măi luptătoare pentru drepturile femeilor, măi spartana lui tata, tu știi că e ilegal să îi faci o poză cuiva fără aprobarea lui? Eu în locul lui te-aș fi bătut până ai fi zis „piua” și după aia te-aș mai fi bătut în continuare pentru că ai zis „piua”. Omul ăla te-a hărțuit verbal. Sau, mă rog, așa zici tu. Însă tu l-ai hărțuit în adevăratul sens al cuvântului. Ai vrut să îl faci de râs în public, după care să îl faci de râs în mediul virtual. Atentezi la integritatea personală a unui om. Vorbești de drepturi egale când habar nu ai care sunt drepturile omului. Ești doar o altă frustrată care a fost cea mai proastă din curtea școlii în liceu, care își pâra colegii când fumau pe la colțuri și care nu își împărțea cursurile în facultate. Ești o sinistră. Vrei drepturi egale cu bărbații? Du-te la muncă, nu te mai duce la marșurile contra morilor de vânt. Montează robinete, mută mobilă, plătește facturi, repară ce se strică în casă, ieși la bere cu fetele și nu mai cere raportul bărbatului când vine acasă. Dacă vreți drepturi egale cu bărbații, începeți să vă purtați ca ei. Sau, dacă vreți ca ei să se poarte ca voi, trebuie să le găsim niște rochițe frumoase de leopard.

Acum, la nivel internațional, am văzut o porcărie de filmuleț, care te anunță de la început că o sa vezi rezumatul a 10 ore pe care le-a mers domnișoara în diverse zone ale Manhattan-ului îmbrăcată ăn blugi și un tricou. Ce au uitat ei să spună este că atât blugii, cât și tricoul erau un pic (prea) mulate pe formele domnișoarei, ceea ce pentru mine crează un peisaj nefericit. Clipul este acesta:










Eu m-am uitat de 3 ori consecutiv la el și încă încerc să găsesc hărțuirea în tot talmeș balmeșul ăsta. Femeia asta primește numai complimente în timp ce merge de parcă tocmai a comis p crimă sau e pe cale să o comită. Majoritatea hărțuitorilor îi urează o zi/seară frumoasă, alții îi spun că e frumoasă, alții că ar trebui să zâmbească mai des, iar alții să fie binecuvântată de Dumnezeu. Unul singur e mai insistent și îi zice că e prea urât pentru ea (eu cred că dacă l-ar fi rugat frumos să o lase în pace, bărbatul în cauză și-ar fi văzut de treabă) iar un altul, merge așa, în liniște pe lângă ea. Și să zicem că asta e hărțuire.Să zicem că săraca femeie nevinovată a fost asaltată de necunoscuți și s-a simțit inconfortabil în plimbarea ei. Dar, ce mă enervează cumplit e că, la sfârșit, după ce ți se explică faptul că s-au petrecut peste 100 de agresiuni verbale, nepunând la socoteală fluierături și alte semne non-verbale, ești rugat să contribui la oprirea acestei nenoriciri numite hărțuire verbală și să donezi niște bani către un ONG care luptă pentru asta. Ce, mă? Adică eu să dau bani ca să ce? Care sunt demersurile pe care le face acest ONG pentru a opri bărbații din a fluiera femei pe stradă? Care este cauza pentru care eu dau bani? Nu înțeleg...

Bărbați! Opriți-vă din apreciat femeile cu voce tare! Stăpâniți-vă pornirile oribile de a încerca să vorbiți cu femeile! Așteptați răbdători să vă bage ele în seamă. Cu puțin noroc, asta se va întâmpla înainte să moară toate înconjurate de pisici.

Sunteți proaste, zău! Tare, tare proaste!



miercuri, 22 octombrie 2014

Când ești bou și te plictisești de existența ta mizeră...

Aseară prietena mea cea mai bună mi-a arătat un articol din lumea vastă a internetului pe care nu am de gând să îl link-uiesc aici pentru că asta s-ar putea să îi aducă mai multe vizualizări boului care l-a scris și ăsta e ultimul lucru pe care mi-l doresc.

În articolul respectiv, autorul ne dă 5 motive pentru care e indicat ca bărbații să își împartă viața cu o fată care suferă de o tulburare de alimentație. În primul rând mi se pare că tu, în primul rând, trebuie să fii nițel tulburat de viață ca să ai astfel de idei și astfel de sfaturi absolut sinistre și dezgustătoare. Și dacă nici asta nu v-a revoltat îndeajuns, mai jos puteți găsi cele 5 motive pe care autorul le-a expus, cu comentariile mele aferente. Un bou.

miercuri, 15 octombrie 2014

Tu daca ai mai slabi putin ai fi foarte frumoasa...

Asta am auzit azi. Si in repetate randuri pe parcursul ultimilor ani. Si mi s-a cam luat. Slava Domnului ca sunt suficient de insensibila la vorbele oamenilor incat sa nu ascult ce imi zic diversi, insa daca era alta in locul meu stiti ca puteati sa o marcati pe viata si sa transformati o femeie sanatoasa intr-una bulimica sau anorexica? Prostilor!
Si oricum nu aveti dreptate. Pentru ca sunt foarte draguta si asa, fara sa corespund gusturilor voastre rafinate. Nu mi-am negat niciodata kilogramele in plus si nici nu am sustinut vreodata ca m-au sunat cei de la Victoria's secret sa imi propuna sa fiu imaginea viitoarei lor campanii. Insa, faptul ca m-am decis sa fac sport si sa inlocuiesc unele alimente cu altele nu este efectul a ceea ce au zis altii. Este efectul meu asupra mea. Si atat!

Si inainte sa imi spuneti data viitoare ca ar fi bine sa slabesc, ar trebui sa stiti urmatoarele:

1. Pe langa draguta, sunt si desteapta. Am luat niste note decente atat in gimnaziu, cat si in liceu, insa am excelat la examenele care mi-au decis drumul in viata. Am intrat a treia in clasa unui colegiu national din Capitala si a 88a din 800 de candidati la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din cadrul Universitatii Bucuresti. Banuiesc ca nu mai e cazul sa va spun ca am intrat pe unul din locurile bugetate, nu?

2. Muncesc de la 15 ani. Adica de 10 ani. Si in astia 10 ani, in total, cred ca maxim 6 luni am fost "jobless". Si din fiecare loc de munca pe care l-am avut am plecat cu multe lucruri invatate.

3. Am fost la peste 20 de seminarii de leadership, majoritatea avand vorbitori profesionisti.

4. Am fost si sunt implicata in organizarea unor evenimente internationale de peste 400 de participanti. Ani la rand. Si toate au iesit foarte bine.

5. Merg mai bine pe tocuri decat oricare din pitipoancele alea pe care le considerati dragute pentru ca sunt slabe si poarta sutien cu push-up.

6. Si ma si imbrac mai bine ca ele.

7. Asa cum voi ziceti ca as fi frumoasa daca as fi slaba, asa zic si eu ca poate m-ati atrage macar cat o samanta de mac daca ati fi mai destepti. Eu pot sa slabesc. Voi cum aveti de gand sa rezolvati?

8. Am citit peste 100 de carti pe parcursul anilor. Foarte putine, insa, fac parte din cele pe care am fost obligata sa le citesc pentru scoala. Poate de aia nu sunt fotomodel acum...

9. Sunt in stare sa castig increderea oamenilor. Atat pe plan personal, cat si pe plan profesional. Din nou, poate de aia nu sunt fotomodel acum...

10. Sunt foarte multumita de mine si nu simt nevoia sa multumesc pe altcineva. Sunt aroganta, perfida si, suficient de des, obraznica. Tot ce fac, fac pentru mine si pentru dezvoltarea mea personala. Sau pentru apropiatii mei, atunci cand pot. Si doar parerea lor conteaza. Daca ei imi spun ca sunt mai draguta slaba, o fac stiindu-mi povestea, stiindu-ma de ani buni, nu bazandu-se pe faptul ca au vazut o creata pe strada,  cu care s-ar culca daca ar slabi un pic.
Sunteti deplorabili si jalnici. Si sa stiti ca atunci cand o sa slabesc si o sa ajung la greutatea pe care mi-o doriti voi, o sa va scuip intre ochi.

miercuri, 1 octombrie 2014

Si cand am bagat cheia in broasca...

Uneori uitam sa apreciem normalul. Sa apreciem linistea. Linistea pe care o auzim sau simtim intr-un anumit spatiu sau linistea pe care ne-o ofera prezenta altor persoane.

Uneori uitam sa fim fericiti cand acasa ne asteapta o farfurie calda pe masa. Sa zambim cand sare cainele de bucurie ca am ajuns acasa. Sa fim fericiti ca asternuturile miros a levantica. Pentru ca toate astea au intrat in normalul nostru. In rutina noastra nemernica si in cotidianul nostru stangaci si deranjant.

Ne enerveaza cand e cald afara, dar nu ne bucuram de cerul senin. Ne irita ploaia, dar nu ne dam seama cat de tare se bucura plantele de ea. Ne plangem de zapada, insa nu ne uitam nici macar o secunda la copiii aia mici din curtea blocului care construiesc un om de zapada.

Ne enerveaza cand ne trezim noaptea dezveliti, dar nu ne gandim cat de bine e ca are cine sa ne fure patura. Ne enerveaza dorintele altora doar pentru ca nu coincid cu ale noastre.

Azi m-am bucurat de liniste. Din linistea din centrul vechi la ora 10 dimineata intr-o zi oarecare. De linistea in care s-a auzit cheia invartindu-se in broasca cand am intrat in casa. De linistea pe care ti-o ofera prietenii tai in momentul in care iti pui sufletul pe masa si nu ti-e teama ca altii de la masa vor plusa si vor lua toata miza. De linistea pe care mi-o ofera starul in pat si uitatul la serialul preferat.

Avem nevoie de o pauza.

marți, 8 iulie 2014

Unde sunteți, domnilor?

Țin minte că în 2001, atunci când teroriștii au dărâmat cele două turnuri gemene din S.U.A. aveam 12 ani. Aveam 12 ani, eram la o prietenă și aveam ca unică distracție uitatul la televizor. Și nu înțelegeam unde ne sunt serialele preferate, unde ne e filmul de seară și de ce toate posturile de televiziune arată imagini cu două clădiri care se dărâmă.

Acum, peste aproape 13 ani, mă aflu la polul opus. Știu ce se întâmplă în lume, însă nu reușesc să aflu nimic, cel puțin de la posturile locale. Nu va cer, dragi jurnaliști să furnizați informații dintr-un punct de vedere obiectiv publicului larg. Sunt consolată cu ideea că nu respectați legea fundamentală a jurnalismului de calitate. Sunt consolată cu gândul că vă lăudați că aveți un cod deontologic, dar că nu știți ce prevede. Dar oare chiar e nevoie să fie sutiene pe tancuri și Simona Senzual desenată pe mitraliere pentru a le spune românilor ce se întâmplă cu rudele și prietenii lor din Israel?


Unde ești, domnule Turturică, cu tot cu România Liberă, care mă învățai în anul 1 de jurnalism cum să scriu corect un articol și cum trebuie să fiu un jurnalist obiectiv? De ce, domnule Turturică, pe pagina de facebook și pe site-ul ziarului pentru care livrați litere scrie doar despre de ce nu funcționează serviciile all - inclusive în România și despre imperiul Voiculescu destrămându-se?

Unde sunteți, domnule și doamnă Coman, profesori mult stimați de actualii și viitorii jurnaliști? Unde e sistemul mass-media care se bate pentru „breaking news” și unde sunt purtătorii de cuvânt care trebuie să iasă în fața poporului și să îi informeze? Unde este toată teoria asta?

Unde sunteți, stimabili formatori de opinie, Mihai Gâdea, Mircea Badea, Victor Ciutacu, Oana Grecu și toată gașca cea vestită de pe la diverse televiziuni de știri? De ce vorbiți despre ce mai face Udrea și despre cum ar trebui ea să fie pedepsită pentru ce a făcut acum câteva luni în sătucul Nana? E mai important oare că Elena Udrea are o avere de 5 milioane de euro decât faptul că Israelul și Palestina se luptă de aproape 24 de ore?

Unde sunteți, foști colegi și actuali jurnaliști? Unde v-am pierdut pe drum? Unde s-au dus planurile voastre de a prinde o „știre fierbinte” și idealurile voastre de a vă demonstra valoarea prin prezentarea unei știri primii? Unde s-au pierdut momentele în care înjurați că în perioada de practică trebuia să scrieți articole mici despre știrile de ieri, undeva pe ultima pagină?

Unde sunteți, monștri sacri ai jurnalismului? Unde, domnule Cristian Tudor Popescu? Unde, domnule Ion Cristoiu? Unde, domnule Marius Tucă? V-am pierdut în mondenități și în „cine ne mai fură”

Unde, în final, mi-e dreptul la informare publică? Cum și cine, domnilor și doamnelor, vă permite să mă privați de informații atât de importante la nivel mondial? Unde, domnilor și doamnelor, o să vă opriți din a servi interesele ascunse ale mâinii care vă hrănește și unde o să începeți să fiți jurnaliști adevărați, așa cum vă lăudați?

Unde, domnilor și doamnelor, ne oprim din a ignora evidentul?

luni, 24 februarie 2014

Jurnalul unui tanar adult care nu mai e miop: ziua 3

Cel mai mult imi place in lumea asta sa vad zambind o persoana care mi-e draga. Si daca motivul pentru care zambeste e macar un pic conectat cu mine, atunci chiar simt cum imi explodeaza inima de bucurie. Si cam asa m-am simtit azi, in repetate randuri.

Dupa cum bine stiti, sau daca nu stiti, noroc cu Fifi ca va informeaza ea, duminica in Israel e lunea din Romania. Adica oamenii mari se duc la munca, copiii se duc la scoala samd. Deci, cand m-am trezit, eram doar eu si Dana in casa, pentru ca ea azi a fost libera. Dupa ce am baut un fresh de fructe home-made de ea, care a fost atat de bun incat ma gandesc sa imi cumpar si eu un blender cand ma intorc in Romania doar ca sa pot crea acest deliciu cu manutele mele, am pornit incet incet catre Ierusalim.

Dat fiind faptul ca am mai fost o data singura pana acolo din Haifa, ajunsul acolo din Tel Aviv chiar nu parea o problema, pana cand mi-a zis Dana ca drumul pe care il stiam eu era gresit. Noroc cu ea, ca altfel, in loc sa traversez gara Arlozorov reuseam sa trec Jabotinski-ul. Dar, am reusit, in cele din urma sa ma sui in autobuzul 480 cu plecare din Tel Aviv la ora 12:45 si cu sosire in Ierusalim la ora 13:30.

Cand am ajuns in Ierusalim, l-am sunat pe David care nu mi-a raspuns si deja incepusem sa ma gandesc ce traseu sa imi fac prin Orasul Sfant si ideea de a cumpara suveniruri din orasul vechi nu mai parea chiar de ignorat. Insa, noroc cu prezenta mea de spirit, am sunat-o pe Miriam care mi-a raspuns si mi-a zis ca ei sunt inca la spital si am ajuns impreuna la concluzia ca cea mai buna idee e ca eu sa vin acolo ca ei mai stau.

Drumul spre spital de la gara centrala din Ierusalim il stiu si cu ochii inchisi. Nu stiu de ce, dar mi-a ramas bine intiparit in memorie pana unde trebuie sa iau tramvaiul, ce autobuz trebuie sa iau pana la Hadassa, cum arata drumul, pana so cum arata monumentul din statia de autobuz de la Mount Hertzl. Si spitalul ala ma intristeaza groaznic. Nu pentru ca arata intr-un fel, ci pentru ca mereu cand intru acolo mi-aduc aminte de motivul pentru care am calcat prima data in el. De nodul in gat pe care il aveam ca sa imi pot tine lacrimile inauntrul ochilor, de "sa nu dea dracu' sa plangi in fata lui David" spus de Gigly, de "sunt bine, dar ma dor toate", de poza din pasaportul israelian al lui David si de chinul de care imi povestea el.

As vrea sa imi pot aduce aminte mai multe lucruri pe care le-am discutat cu David inainte sa plec in Szarvas si mai putine lucruri din ziua de joi in care am plecat de la Kotel inspre spital, insa nu pot. Memoria are un stil aparte de a-ti juca feste si tot ce ramane de facut este sa o iei asa cum e si sa multumesti ca o mai ai si pe aia. In plus, e mai bine uneori sa tii minte cum era cand era rau ca sa poti aprecia binele la adevarata lui valoare.

Ma rog...m-am intalnit cu David, cu mama lui si cu Miriam in spital, unde am si mancat, dupa care ne-am indreptat spre orasul vechi. Acolo, am fost atat in partea crestina, unde am vizitat mormantul lui Iisus, cat si Kotelul, unde de data asta nu am mai pus biletele cu dorinte, ci am scris o scrisoare de multumire. Nu e drept ca mereu sa vreau, ci trebuie sa si multumesc pentru ce se intampla.

"David, stii ca data trecuta cand am fost la Kotel am scris pe un biletel ca vreau sa te faci bine?"
"serios?? Ce dragut"
"dap..si din 4 dorimte mi s-au indeplinit 3, asa ca trebuie sa fiu multumita"

Dupa ce am plecat din orasul vechi, am mers in centrul Ierusalimului, intr-un bar dragut si cu muzica buna numit Habibi, unde am mancat si am fumat narghilea si unde ne-a prins si momentul in care eu trebuia sa imi iau la revedere de la David si de la mama lui. Si mi-am luat la revedere sperand ca in astea 7 zile pe care le voi mai petrece in Israel voi mai avea ocazia sa ii revad. Daca nu, sper ca data viitoare cand ne vom intalni, sa fie acasa, in Romania, astfel incat sa am aproape toate persoanele dragi intr-un singur colt de lume.

Sa ii aud iar pe Gigly, Andrei si David razand la unison de dramele mele existentiale in timp ce sorb fintr-un pahar la o masa oarecare din club A, sa fim cu totii in aceeasi tabara cu adolescentii nostri dragi pe care imcercam cu totii, asa cum stim si cat putem, valorile reale ale vietii. Si ce poate fi mai valoros decat prietenia sincera care trece de granitele oricarei tari si rupe barierele oricarei provocari?

Am ajuns cu bine la Dana si David. Am stiut singura drumul de la gara catre casa, ceea ce pe mine personal m-a uimit. Am cunoscut in autocar un evreu ortodox din Paris, care a venit aici doar pentru ca aici se simte bine. Am ascultat muzica in autocar si mi-am creat scenarii de viata. Am iesit, pentru ultima data in aceasta calatorie, pe balcon sa fumez o tigara si sa scriu pe blog impresiile zilei.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Jurnalul unui tanar adult care nu mai e miop: ziua a doua

Antescriptum: draga celalalt coleg de apartament al Danei si al lui David, sa stii ca chiar daca ti-am zis ca inca nu stiu daca as face alyia sau nu, daca o sa ma rogi tu frumos de 2-3 ori s-ar putea sa o fac, oricat de greu ma las convinsa, de obicei. Dar, am si eu conditiile mele, bineinteles, si acelea ar fi ca tu sa imi arati locurile frumoase din tara asta (si nu numai). Tu inca nu stii, dar un "computer engineer" si un om de relatii publice se completeaza tare bine. Parol!

M-am trezit azi - noapte la 3 si un pic cand a ajuns Dana acasa, dar nu am avut putere sa zic ceva, drept pentru care am adormit la loc pana la 10 si un pic. M-am dat jos cu teama si spaima de a nu o trezi pe Dana, pentru ca daca eu as ajunge acasa la 4 dimineata de la munca si m-ar trezi cineva la 10, apai... Sa il fereasca Cel de Sus de mine, ca mai rau nu se poate... Ma rog... Nu am trezit-o asa ca m-am dus catre bucatarie ca sa mananc ce s-a dovedit a fi una din cele mai bune omlete din toate pe care le-am mancat in aproape 25 de anisori. Si unde mai pui ca omleta a venit insotita de o cafea tare tare buna, cu lapte si zahar fix cat trebuie, nu mi-a ramas decat sa ii acord lui David titlul de  "cel mai bun bucatar".

Dupa ce am mancat, s-a trezit si Dana si ne-am apucat sa facem planul zilei. Eu cu David urma sa mergem la plimbare cu bicicletele si Dana unde avea ea treaba. Si asa am facut.

Acum...eu stiu sa merg pe bicicleta, dar nu va inchipuiti ca am medalii la ciclism atarnate acasa pe perete. Sa zicem doar ca sunt in stare sa imi mentin echilibrul daca ma sui pe o bicicleta. Drept pentru care, am reusit sa lovesc doua masini (una cu bicicleta si alta cu palma in timp ce ma sprijineam de ea ca sa nu cad) si sa fiu aroganta cu soferul masinii pe care am lovit-o cu bicicleta prin a-i raspunde "col tov"(totul e bine) in momentul in care el a intrebat "beseder"? (e bine?) dupa ce si-a dat seama ca l-am lovit. Nu stiu cum fac, dar reusesc sa fiu perfida pana si folosind limbi in care nu stiu decat maxim 10 cuvinte. E un dar, nu un defect.

Aaaa...era sa uit. Tot cu bicicleta era sa omor un copil. Bine...nu chiar sa il omor, dar sa il pun la pamant tot reuseam daca nu ar fi functionat franele. Cum pedalam eu linistita pe o alee din parc, vad in fata mea o femeie care impingea un carucior cu un copil in el. Ocolind elegant femeia si fiind mandra de aptitudinile mele si calculand cat mai e pana la Turul Frantei ca sa ma inscriu, in fata mea apare subit, brusc si din neant copilul numarul 2, care mergea si el pe bicicleta, doar ca perpendicular pe traiectoria mea. Eu am franat, el s-a speriat, ma-sa a inceput sa zbiere si eu, ca o doamna si o finuta ce sunt, mi-am continuat drumul fara sa le arunc macar un "sliha"(scuze). Oricum nu as fi avut cum, ca la cum urla mama lor la mine, nici mii de slihoturi nu ar fi calmat-o.

Pe seara ne-am reunit cu Dana si am mancat mamaliga cu vreo 5 tipuri de branza si cu cascaval, ceea ce a fost tare tare bun, mai ales ca daca stau bine sa ma gandesc, cred ca a trecut mai bine de un an de cand nu am mai pus gura pe mamaliga. Si tot mai bine de un an a trecut si de cand nu am mai jucat Jango. Jango e jocul ala cu paralelipipede de lemn care formeaza un turn si care trebuie scoase unul cate unul si puse deasupra pana se darama turnul (aveti o poza mai jos).

Dupa ce ne-am jucat, ne-am intors acasa unde l-am gasit in salon pe celalalt coleg de apartament al gazdelor mele care lucra de zor si manca. Am schimbat cateva vorbe cu el, mi-am dat seama ca e simpatic si dragut, dupa care s-a retras in vastele lui apartamente cu tot cu laptop si cu paharul de apa.

Mi-am dat seama ca imi place tare tare mult faptul ca dupa ce iese Shabatul incepe sa circule tot si sa se revina la program normal. Cred ca daca se revenea incepand cu duminica dimineata, nu mai avea nici un farmec si nici nu mi-ar fi putut exprima un oras  intreg la unison "your life begins now. Game on!". Asta e impresia mea doar, nu trebuie sa o luati de buna.

Ah...si nu v-am zis ce e mai important. Am fost sa (re)vad marea. Si nu numai ca am revazut-o, dar tin sa va spun ca o groaza de lume a iesit azi la plaja pentru ca da, aici in luna februarie e cam cum e la noi la inceput de iunie. Amazing or what? Si daca nu mai credeti pe cuvant, aruncati un ochi pe pozele de mai jos si convingeti-va singurei.

Gata...mai fumez o tigara inainte de culcare si revin si maine seara cu impresii, de data asta despre Ierusalim.

vineri, 21 februarie 2014

Jurnalul unui tanar adult care nu mai e miop - ziua 1

Siiiii...am ajuns. M-am trezit la ora 6 dimineata, m-am chinuit sa imi inchid bagajul, am baut un lighean de cafea si am intins-o catre aeroport. Am intins-o catre aeroport nu inainte de a le lasa un mesaj dragut pe facebook tuturor celor dragi pe care urma sa ii las acasa. Ca asa e Fifi...ii place sa faca si sa i se faca surprize.

A fost prima data cand am zburat cu ElAl-ul, deci prima data cand am trecut prin intrebarile dubioase legate de familie, religie, ocupatia ta si a membrilor familiei samd. De la toate intrebarile alea si de la discursul domnului care le punea, imi revenise senzatia aia de panica si de a fi nevoita sa fiu atenta la orice pas. Ma rog...probabil e o senzatie care trece cu timpul sau pe care poti ajunge sa o ignori daca iti antrenezi psihicul suficient de bine.

In avion m-am indragostit, dar mi-a trecut odata cu momentul in care am coborat din avion, de un student la medicina in Romania in anul 3, care venea acasa sa isi viziteze familia in Nazareth pentru o saptamana si care radea de fiecare data cand muream la Flappy Bird. I-am dat si lui sa incerce, dar nu a trecut mai departe de 3 puncte, asa ca am ras si eu de el. Karma asta... :)) dupa ce am aterizat, a disparut in neant, nezicandu-mi nici cum il cheama, nici intrebandu-ma el pe mine ceva. Asa ca... Sa fie sanatos si sa se bucure de vizita acasa. Poate o sa ne vedem vreodata intamplator in parc la Eroilor si o sa ne zambim reciproc, dar pana atunci, sa imi continui povestea, zic si vreau sa spun.

M-am suit in taxi, i-am zis lui nenea unde vreau sa ajung si nenea m-a intrebat cum ma cheama, de unde sunt si daca sunt maritata. I-am zis ca ma cheama Miriam, vin din Romania si sunt logodita ca sa scap de eventualele discutii. Nenea are vreo 60 de ani, e semi tuciuriu, gras, chel si pitic. Tot nenea imi spune sa ii dau numarul meu de telefon si ca el vine in Romania ca sa ma ia de nevasta. I-am raspuns ca nu am numar de Israel, iar ca sa ma sune pe numarul de Romania, il costa si pe el scump, si pe mine, ca doar am roaming. M-a lasat in pace si eu l-am lasat in plata Domnului. Am urcat la Dana si la David, unde ma astepta doar David si cealalta colega a lor de apartament. Ne-am pupat, ne-am urat binete si, apoi, am incins o barfa cu David despre Geta. Pentru ca Geta e numai una. Si cum stateam eu de vorba cu David, incepe sa imi clincaie telefonul a facebook. Cine sa imi scrie, cine sa imi scrie? Alain si David (Finti) sa imi scrie:). Ca sa le dau adresa de unde sa ma ia, ca ei sunt pe drum, CA EI AU AJUNS.

Am coborat cu inima cat un purice pentru ca eu pe David cand l-am vazut ultima data era in spital si iesea foarte rar din salon si atunci cand o facea, era in scaun cu rotile. Acum... In fata blocului, ma astepta un tanar domn, imbracat la camasa, care tasta ceva pe telefon. Cand am ajuns langa el, l-am intrebat daca pot sa il strang in brate sau il mai doare si mi-a zis "nu!" si m-a ridicat in brate, asa cum o facea asta-vara in fata la club a:). Si atunci am simtit ca mi-o ia inima la goana si ca mi se ia o piatra de pe suflet. Fintisorul meu iubit e la fel de bine, daca nu chiar mai bine ca atunci cand era in Romania. Rade cu aceeasi pofta, glumeste la fel de sarcastic si iubeste viata si oamenii la fel de tare.

Cu David, mama lui David, Alain si Miriam(nu, nu vorbesc de mine la persoana a treia, ci ma refer la Miriam "draghe" Bloch) am petrecut o dupa amiaza superba. Asa cum nu am mai petrecut de (prea) mult timp. Am cautat cu Alain jumatate de ora un exchange, fara succes, insa plin de rasete si zambete, ne-am plimbat cu totii prin port, unde am facut poze (am pus toate pozele in postul asta ca cadou pentru voi), am mancat shaorma si falafel cu de toate si am fumat cu David narghilea cu gust de pepene.

Am ras cu sufletul deschis si am glumit cu sinceritate. Am zambit complice si am tacut cu ochii catre apus.

Acum sunt acasa. Pentru ca apartamentul asta, dar mai ales oamenii din el, ma fac sa ma simt aici ca la mine, in Brailita.

Va doresc si voua sa aveti macar o data in viata o zi la fel de plina, frumoasa si imbucuratoare cum am avut-o eu pe asta.

joi, 23 ianuarie 2014

Adolescență, haine grele...

În ultimul timp am început să citesc foarte mult despre cum să înțelegi adolescenții atunci când ești cu cel puțin 10 ani mai mare ca ei.