duminică, 13 octombrie 2013

Scris azi, pe genunchi, la 12 jumate noaptea in holul hotelului

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. Parca asa se numea romanul ala, nu? Ei bine...pentru mine asta e ultima noapte de Israel, intaia noapte de ajuns mai repede acasa.

Cum a fost? ma veti intreba cu proxima ocazie cand ma vedeti. Ei bine...spre marea dezamagire a unor prieteni si, spre marea bucurie a altora, consider ca Israelul e ca o ruda indepartata de care ti-e drag, dar nu e ca si cum ai vrea sa o vezi in fiecare zi sau care ai vrea sa aiba o oarecare influenta asupra stilului si ritmului tau de viata. Consider ca e o destinatie de vacanta minunata, dar nu mi se pare ca "aici e tara mea, tara de care apartin".

Nu imi doresc sub nici o forma ca ai mei copii sa creasca aici. Sa faca armata, sa isi riste viata pentru o cauza in care, daca nu ar fi indoctrinati asa, poate nu ar crede absolut deloc. Sa mearga in autobuze in ale caror statii exista in permanenta ofiteri de securitate. Sa mearga pe strada, in tren, in restaurante...oriunde si sa vada soldati cu pusca langa ei pana si cand mananca. Sa ajunga sa urle la masa, cand vorbesc. Sa rada zgomotos si nepoliticos si sa nu isi ceara scuze cand dau peste cineva din greseala.

Nu imi doresc, sincer, sa locuiesc in aceasta tara. Si ma doare foarte tare sa zic asta, din punctul de vedere al unei gagici de 24 de ani cu ambii parinti evrei si care vrea sa isi creasca plozii fix cum au crescut-o pe ea parintii ei din punct de vedere al identitatii religioase. Dar asta e...si Israelul se descurca minunat fara mine si si eu am o viata relativ simpatica fara el.

Seminarul? Seminarul a fost decent. Nu o sa zic ca a fost nici foarte bun,nici foarte prost. Am auzit niste povesti de viata minunate, am vazut niste peisaje superbe si am facut baie in mare in octombrie. Insa, cele mai importante lucruri, le-am facut inafara seminarului, adica am fost de 2 ori la Kotel si de 2 ori la David. Ah! Si am petrecut si niste timp cu Dana si David. Deci da...seminarul m-a ajutat sa ajung aici, dar drumul mi l-am pavat singura. Si iata ca drumul se apropie de sfarsit.

Daca imi pare rau ca plec? Nu imi pare rau. Plec acolo unde oamenii au nevoie de mine si unde imi doresc sa fiu: acasa. Ma intorc la jobul care imi place, la facultatea care a inceput deja si pe care nu am mai vazut-o din iulie. La prietenii mei carora le e dor de mine si de care mi-e dor. La parintii mei care au mancat deja doua duminici la rand fara mine cu ei la masa. La prietenul meu care  aseara mi-a demonstrat intr-o simpla conversatie la telefon cat de bine ma cunoaste...

Deci nu. Nu imi pare rau ca plec. Consider ca am stat suficient cat sa trag unele concluzii, sa am timpul meu singura, sa am timp sa mi se faca dor de casa. Si mi s-a facut. Asa ca...shalom, Israel. Si nu o spun doar ca forma de salut, ci e o urare sincera. Chiar cred ca ai nevoie de asta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu