joi, 28 februarie 2013

autobiografie. acum 3 ani.


Ceea ce urmeaza sa cititi este o tema pe care am scris-o pentru un seminar la facultate. Este o autobiografie care trebuie sa contina: numele, prenumele si etimologia lor, parinti (ocupatia si influenta lor asupra mea), studii (profesori preferati si detestati), hobby-uri, ce carte am lua cu noi pe o insula pustie, filmul preferat si motivul pentru care este filmul nostru preferat si un mini portret al sotului ideal. Enjoy!
De cand imi stiu numele, de tot atata timp imi si displace. Nu stiu inca de ce, dar ma gandesc uneori ca poate fi din cauza ca din clasa a V-a pana in clasa a XII-a nici unul din profesorii care mi s-au perindat  prin fata ochilor pe la catedra nu a reusit sa imi pronunte numele corect. Si nu. Nici invatatoarea. Tocmai faptul ca e atat de greu de pronuntat m-a determinat pe la 17 ani sa aflu exact ce inseamna. Ca nume evreiesc stiam de cand eram copil ca e. Si atunci am aflat ca Rosentvaig se scrie, de fapt, Rosenzweig si ca inseamna in limba germana “ramura de trandafir”. In legatura cu prenumele, dupa o incercare esuata de a citi Biblia, am aflat ca asa o chema pe sora lui Moise. Tin minte ca atunci cand eram mica am intrebat-o pe mama de ce nu ma cheama si pe mine Andreea, Mihaela sau Alexandra ca pe toate fetele. Si ea mi-a raspuns ca s-a gandit ca atunci cand isi striga copilul pe strada nu vrea sa se intoarca 5 capete in acelasi timp.
Fenomenala mama. Mereu a avut raspunsuri la intrebarile mele, tampite, in mare parte. Si cu toate ca, poate atunci cand eram mica spera sa devin inginer, ca ea sau arhitect, ca tata, m-a lasat sa fac singura toate alegerile in ceea ce priveste educatia si pregatirea mea.Din nou, tampite, in mare parte.  Si daca vorbim de alegeri in viata, fie ele tampite sau nu, mi-aduc aminte de momentul in care m-am decis ce liceu sa fac. Dupa ce am luat examenul de capacitate, am stat eu si m-am gandit ce mi-ar placea sa fac in viata. Si m-am gandit sa fac filologie pentru ca nu imi placea nici matematica, nici fizica, nici o stiinta exacta. Si m-am gandit ca daca imi place sa citesc si daca imi plac limbile straine, acolo trebuia sa ajung. Si am ajuns. Din 15 septembrie 2004 pana in 15 iunie 2008 am fost eleva Colegiului National Matei Basarab din Bucuresti. Si prin semestrul al doilea din clasa a IX-a am constatat ca faptul ca imi place sa citesc nu ma ajuta foarte mult. Pentru ca daca imi place sa citesc, imi place sa ma si respect. Faptul ca aveam de citit  romane ca “Mara” de Ioan Slavici sau “Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu mi se parea o autoflagelare intelectuala. Si recunosc cu mana pe inima ca singurele romane pe care le-am citit din bibliografia pentru examenul de bacalaureat au fost “Morometii” lui Preda si “Enigma Otiliei” de Calinescu. In rest, am invatat pe de rost demonstratii si caracterizari pe care, evident, acum le-am uitat, in mare parte, pentru ca mi-am dat seama de inutilitatea lor totala in imbogatirea culturii  mele generale. Si ca sa fie tacamul complet, profesoara mea de limba si literatura romana de la vremea respectiva era o dobitoaca. Si sunt convinsa ca inca e. Vorbea pompos, vorbea din carti, folosea cuvinte precum “exhaustiv” de cel putin 3 ori pe ora, dar cam atat. In rest, venea la fiecare ora cu aceeasi fata plictisita, cu acelasi aer superior si se apuca sa dicteze din “Arca lui Noe” a lui Manolescu. Si noi stateam si scriam ca prostii dupa dictare.
In schimb, tin minte ca am avut o diriginta de franceza. Superba femeie si din punct de vedere al personalitatii si din punct de vedere profesonial. Chiar daca pe la inceputul liceului eu si toti colegii mei o injuram, acum, cand stau si ma uit cu ce am ramas din liceu,singurele lucruri cu care ma pot mandri sunt faptul ca am invatat mai multa franceza decat am crezut ca voi invata in viata mea si nota pe care am luat-o la BAC. Ultimul din ele sunt convinsa ca nu o sa imi foloseasca absolut deloc in viata. De fapt, nu stiu exact ce anume, din toti anii petrecuti in bancile diferitelor institutii de invatamant prin care am trecut, imi va folosi vreodata.
Acum sunt studenta la FJSC. Si invat atat de multa teorie incat mi-e lehamite. Am crezut ca o sa fie mult mai practica facultatea. Ca o sa am multe articole de scris care o sa ma ajute sa imi “fac mana”, ca o sa am un studio TV si unul radio bine puse la punct si niste profesori bine pregatiti. Doar am crezut. Sunt atat de dezamagita de facultatea asta incat am ajuns sa o urasc. Sa o urasc pentru ca mi-a distrus un vis frumos, un ideal. Inainte sa inteleg cum e facultatea, de fapt, credeam ca aici o sa invat cum scriu o ancheta, un editorial, o recenzie, un anunt de mica publicitate…orice. Si “cum” am invatat. 200 de pagini la fiecare materie. M-ar fi interesat sa scriu respectivele articole, sa imi exersez mana. Sa imi las imaginatia in voia pixului si asa sa obtin note. Dar nu s-a intamplat asa. Am dat proba de expresivitate si creativitate la admitere. Am intrat pe locul 80 in facultate, in timp ce erau 800 de candidati. Am fost bugetara un an. Pana cand m-am trezit cu biroul plin de hartii si hartiute trase la xerox din niste carti de prin anii’ 80. Si daca nu erau carti din perioada aia, erau carti din anii 2000, dar care faceau referire tot la textele cartilor vechi. Refuz sa cred ca  jurnalismul stagneaza intr-un asemenea hal. Si dupa ce m-am trezit eu cu respectivele hartii pe birou am incercat sa si invat ce scria pe ele. Nu mai stiu sigur daca am si reusit sau nu, cert e ca tin minte ca atunci cand am aflat ca noi dam examenele grila am ramas…stupefiata e putin spus. Am ramas consternata. Nu intelegeam si nu inteleg nici acum de ce la admitere se puncteaza creativitatea si expresivitatea, iar pe parcursul facultatii, majoritatea materiilor nu fac nimic altceva decat sa imi estompeze creativitatea si expresivitatea prin examene tip grila si referate scoase din cartile de specialitate. Si atunci de ce sa ma mai chinui? Le-as scrie o scrisoare anumitor profesori dupa ce imi iau licenta in care sa le scriu doar atat: “materia dumneavoastra e ca o epilare inghinala: ti se pare ca dureaza o vesnicie, te doare tot corpul din cauza ei si apoi iti apar tot felul de bubite in zona afectata.”
Da, stiu. Am fost rautacioasa. Uneori sunt atat de rea si am niste remarci atat de scarcastice incat imi provoc singura scarba. Dar, daca unele persoane considera asta un defect, eu nu pot sa vad aceasta rautate decat ca pe o calitate. Pentru ca daca nu as avea-o m-ar calca in picioare toti prostii, toti romanii tipici. Din punctul meu de vedere “barbatul roman tipic” este acel roman care conduce orice masina de la Aston Martin in sus, dar nu are bani sa o intretina, povesteste tuturor cate femei a avut si cat de bine aratau toate, injura cand il apuca pentru ca asa demonstreaza ca e “boss”, scuipa excesul de saliva oriunde s-ar afla, mananca shaorma si afla noutatile din ziarul “Libertatea”. “femeia romanca” este imbracata in roz din cap pana in picioare si fardata pana cand ii striga tenul ca nu mai poate. Si asta spune tot si despre ce si cat are in cap.
Si, dupa cum ziceam, sunt rautacioasa. Dar ca sa fii rautacios trebuie sa fii si destept. Pana si  hobby-urile mele, adica iesitul la plimbare sau la vin fiert cu prietenii si cititul a orice incepand cu anunturi de pe Facebook si terminand cu “Idiotul” lui Dostoievski presupun un grad mai ridicat de inteligenta decat cel al romanilor tipici de care vorbeam mai sus. Daca tot am amintit de “Idiotul” dostoievskian trebuie sa spun si ca este cartea mea de capatai, pe care as lua-o pe o insula pustie pentru ca e destul de lunga incat sa imi ocupe mult timp si indeajuns de interesanta incat sa vreau sa imi ocup timpul cu ea. Si as mai lua-o cu mine doar pentru a reciti, de cate ori am nevoie, citatul “Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare şi nicidecum descoperirea în sine”. Citatul asta ma duce cu gandul la filmul meu de suflet, vazut de 27 de ori, “Revolver”. De aici am invatat jocurile mintii si mi-am dat seama de importanta lor intr-o relatie de orice natura. In plus, Jason Statham joaca fenomenal rolul de proaspat iesit din puscarie, fara o tinta sigura in viata, dar perfid si ingamfat pentru ca a rezistat 7 ani izolat de lume. Sunt o persoana rea, cu foarte putini prieteni, care, din cate am inteles de la diferite personaje, sunt la fel de rai si rautaciosi ca mine. Pe principiul “cine se aseamana se aduna” cand imi numar prietenii imi dau 3 la numar. Calitate, domn’le, nu cantitate. Si asta e numai din cauza tatalui meu. Chiar zilele astea aveam cu el o discutie despre studentie. Si imi zicea ca toti erau prieteni cu el, numai ca el era prieten doar cu 2-3. Eu mi-am dat seama de cand am intrat in liceu cum sta treaba cu ai mei. Mama era introvertita in tinerete, iar tata era cel mai extrovertit om pe care l-a cunoscut mama vreodata. Asa ca mama m-a invatat ce si cum sa invat, si tata ce si cum sa beau.
Mama acum, ca am crescut, se chinuie sa ma invete si cum sa imi aleg sotul. Ea zice c  a trebuie sa caut unul cu bani multi si zile putine, ca asta e de viitor, iar eu incerc sa o conving ca trebuie sa existe o persoana care sa ma inteleaga in toata lumea asta si cu care sa pot sa ma casatoresc la un moment dat. La un moment dat indepartat pentru ca am o tinerete de trait si ar fi chiar pacat sa o arunc pe apa Sambetei doar din cauza unor idei preconcepute. Si sigur o sa gasesc eu pe cineva, din moment ce nu vreau decat sa arate atat de bine incat sa nu imi fie rusine cand ma plimb de mana cu el prin parc, sa se comporte exemplar in societate, dar sa isi arunce hainele murdare prin casa si eu sa le adun injurand, sa rada la fel de galagios si cu pofta ca mine si sa…sa ne intelegem. Si, daca stau sa ma gandesc bine, asta e cel mai greu: sa ne intelegem. Pentru ca in lumea asta gasim atat de putina intelegere…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu