duminică, 13 octombrie 2013

Scris azi, pe genunchi, la 12 jumate noaptea in holul hotelului

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. Parca asa se numea romanul ala, nu? Ei bine...pentru mine asta e ultima noapte de Israel, intaia noapte de ajuns mai repede acasa.

Cum a fost? ma veti intreba cu proxima ocazie cand ma vedeti. Ei bine...spre marea dezamagire a unor prieteni si, spre marea bucurie a altora, consider ca Israelul e ca o ruda indepartata de care ti-e drag, dar nu e ca si cum ai vrea sa o vezi in fiecare zi sau care ai vrea sa aiba o oarecare influenta asupra stilului si ritmului tau de viata. Consider ca e o destinatie de vacanta minunata, dar nu mi se pare ca "aici e tara mea, tara de care apartin".

Nu imi doresc sub nici o forma ca ai mei copii sa creasca aici. Sa faca armata, sa isi riste viata pentru o cauza in care, daca nu ar fi indoctrinati asa, poate nu ar crede absolut deloc. Sa mearga in autobuze in ale caror statii exista in permanenta ofiteri de securitate. Sa mearga pe strada, in tren, in restaurante...oriunde si sa vada soldati cu pusca langa ei pana si cand mananca. Sa ajunga sa urle la masa, cand vorbesc. Sa rada zgomotos si nepoliticos si sa nu isi ceara scuze cand dau peste cineva din greseala.

Nu imi doresc, sincer, sa locuiesc in aceasta tara. Si ma doare foarte tare sa zic asta, din punctul de vedere al unei gagici de 24 de ani cu ambii parinti evrei si care vrea sa isi creasca plozii fix cum au crescut-o pe ea parintii ei din punct de vedere al identitatii religioase. Dar asta e...si Israelul se descurca minunat fara mine si si eu am o viata relativ simpatica fara el.

Seminarul? Seminarul a fost decent. Nu o sa zic ca a fost nici foarte bun,nici foarte prost. Am auzit niste povesti de viata minunate, am vazut niste peisaje superbe si am facut baie in mare in octombrie. Insa, cele mai importante lucruri, le-am facut inafara seminarului, adica am fost de 2 ori la Kotel si de 2 ori la David. Ah! Si am petrecut si niste timp cu Dana si David. Deci da...seminarul m-a ajutat sa ajung aici, dar drumul mi l-am pavat singura. Si iata ca drumul se apropie de sfarsit.

Daca imi pare rau ca plec? Nu imi pare rau. Plec acolo unde oamenii au nevoie de mine si unde imi doresc sa fiu: acasa. Ma intorc la jobul care imi place, la facultatea care a inceput deja si pe care nu am mai vazut-o din iulie. La prietenii mei carora le e dor de mine si de care mi-e dor. La parintii mei care au mancat deja doua duminici la rand fara mine cu ei la masa. La prietenul meu care  aseara mi-a demonstrat intr-o simpla conversatie la telefon cat de bine ma cunoaste...

Deci nu. Nu imi pare rau ca plec. Consider ca am stat suficient cat sa trag unele concluzii, sa am timpul meu singura, sa am timp sa mi se faca dor de casa. Si mi s-a facut. Asa ca...shalom, Israel. Si nu o spun doar ca forma de salut, ci e o urare sincera. Chiar cred ca ai nevoie de asta.

joi, 10 octombrie 2013

Scris azi, pe genunchi, in autobuz

suntem un grup dinamic. un grup mic si dinamic. un grup care s-a format din nevoi umane, din nevoi sociale. s-a format pentru ca tot timpul am stat si am cautat un grup din care sa facem parte si, cu toate ca am trecut prin si am schimbat atatea grupuri, parca mereu intram in fiecare din ele si simteam ca perioada in care voi sta acolo si durata grupului, per ansamblu, sunt delimitate.  si, chiar unii membri ai grupului asta mic si dinamic au incercat sa il faca asa dinamic cu alte persoane. nu sunt sigura ca intelegeti ce vreau sa zic, dar asta nu e o problema, pentru ca nici eu nu sunt chiar convinsa ca sunt coerenta. insa...ce se intampla cand un membru al grupului e electrocutat si ceilalti sunt imprastiati prin alte tari in vacante sau la munca? ce se intampla cand dupa asta, cand toti cei ramasi se afla in aceeasi tara si afla ca mama unuia din ei are probleme grave? si ce se intampla cand, la cateva saptamani dupa asta, grupul afla ca tatal unuia din membri mai are putin si orbeste? si, in final, ce se intampla cand, dupa inca o luna, chiar unul din membri pica intr-o capcana a melancoliei si a depresiei? ce se intampla cand, in interval de 2 luni, toti membrii grupului trec prin niste experiente si momente groaznice? ce se intampla cand deja lucrurile care fac acest grup minunat si unic se schimba si devin altele...unele triste, oribile si deprimante? ce se intampla cand ginurile tonice de pe terasa la club a se desfasoara in melancolie, vesti proaste si chiar daca inca auzi rasete de la masa lor, parca radeau altfel in iulie, in seara aia in care erau multi si vorbeau despre relatii si aventuri si care e mai avantajoasa? ce ii motiveaza pe oamenii astia, totusi sa se mai vada, sa mai rada, sa piarda nopti impreuna in timp ce beau long island si fumeaza marlboro rosu doar pentru ca dureaza mai mult sa termini o tigara din asta? ce forta ii mai lasa sa rada si sa glumeasca? cum se face ca, dupa o zi de munca si scoala unii din ei inca au puterea sa stea una cu capul pieptului celuilalt si sa isi povesteasca modul in care si-au petrecut ziua? cum de au timp mereu sa se gandeasca unii la ceilalti.

suntem un grup dinamic si tinem unii la altii. tinem asa mult cum nici noi nu putem concepe. s-a schimbat ceva? da. cu siguranta. s-a schimbat capacitatea mea de a tine mai mult la oamenii care imi sunt alaturi si putin spre deloc de ceilalti. inainte cerseam iubire si fortam nefirescul. dar acum nu mai e cazul. pentru ca cu toate greutatile pe care le avem, mi-e clar ca suntem minunati atat impreuna, cat si separati.

marți, 8 octombrie 2013

Jurnal de calatorie: zilele 7 si 8

Boooon....va spusesem ca am dormit la Dana, in Tel Aviv sambata noapte si de acolo m-ati pierdut. Adevarul e ca lipsa de wireless, combinata cu programul mai mult decat plin pe care il avem au fost factorii care m-au impiedicat sa imi respect promisiunea de a scrie zilnic.

Dupa ce am dormit la Dana, am plecat dimpreuna cu ea la casa Bialyk din Tel Aviv,unde trebuia sa ma vad cu grupul de minyanim. Si m-am vazut cu aproape toti, inafara de romanasii mei,care aterizasera de 2 ore, dar nu ajunsesera inca. De ce? Pentru ca soferul autocarului e un fel de smecher care i-a plimbat 2 ore prin oras pentru ca nu stia exact unde trebuie sa ajunga.

Anyway, au ajuns. Lully a fost cel mai afectat de zbor pentru ca Dana a cerut sa i se aduca zmeura, iar bietii copii i-au adus. In valiza la Lully. Si apoi pe hainele lui Lully. Dar, asa cum il stim, el e un munte de calm si rabdare, asa ca nu s-a impacientat, suparat sau enervat. Si asta e unul din motivele pentru care il iubim.

Dupa ce am vizitat un pic Tel Avivul si am invatat cate ceva despre arhitectura orasului si am aflat ca pictorul Reuben e venit din Galati (kudos for Romanians) am plecat inspre desert.

Desertul e, probabil, unul din cele mai frumoase locuri de pe planeta. E o liniste placuta acolo, dar nu asa ca cea din varful muntelui cand te pregatesti sa cobori partia si nu ca cea care se stabileste noaptea, cand mai ai putin si adormi in patul tau de acasa. E o liniste care te lasa sa te linistesti si sufleteste. Care te lasa sa iei o pauza si care te forteaza sa intelegi ca o meriti. Recomand cu caldura sa vizitati Negevul cu prima ocazie.

Ambele zile le-am petrecut in desert, in diverse parti ale lui. Am vazut cum arata un oras de aici, adica Beer Sheba, si am vazut cum arata un sat de beduini. Am auzit niste povesti de viata extraordinare de la cea a unei beduine care a decis sa se emancipeze si sa iasa din sat, sa invete limbi straine, sa nu mai fie doar servitoare in casa, la cea a unei profesoare la facultate. Am vazut si mormantul lui Ben Gurion si casa memoriala. Mi se pare extraordinar ca un om atat de mare a vrut sa moara atat de modest.

Camerele in care am stat in prima noapte erau structurate tip Szarvas. Multe cabanute cu 4 paturi suprapuse, cu o baie mai mult improvizata, dar cu un aspect de tabara de copii. Ca niste oameni organizati ce suntem, toti romanii ne-am grupat si ne-am luat o camera.

A doua zi, people met the desert again. Numai ca de data asta, am mers mai in pustiu (asta a fost ziua in care am mers la beduini) si am avut senzatia ca am facut intr-o zi cat am facut toata saptamana trecuta. Promit ca o sa povestesc mai in detaliu fie zilele urmatoare, fie cand ajung acasa, pentru ca acum zau ca stau prost cu timpul.

Sa ne tineti pumnii la prezentare, sa "le luam banii la fraieri":))

duminică, 6 octombrie 2013

Jurnal de calatorie: ziua 6 - Haifa si Tel Aviv runda 2

Am dormit jumatate de sambata. Probabil, aventura din clubul minunat ma obosise psihic atat de tare incat a fost nevoie sa dorm pana la ora 1 la pranz ca sa imi revin.

Dupa ce am facut dus si mi-am respectat tabieturile de dimineata, am fost iarasi cu toata familia sa mancam, de data asta la o humuserie, unde eu ma saturasem doar din aperitive. Nu inteleg cum pot oamenii astia sa manance asa mult, dar probabil ei asa sunt obisnuiti sau, probabil, lipsa poftei mele de mancare pe care o am de 20 de zile and counting nu ma lasa sa mananc cat mananca israelianul de rand. Nu stiu...

Am terminat de mancat, m-am mai vazut cu niste rude din partea mamei si am luat primul tren spre Tel Aviv.

Cu chiu cu vai, cu bagaje dupa mine, cu drumuri incurcate, am reusit sa ma intalnesc cu Dana si cu David, care m-au dus acasa la ei, ca niste draguti si, apoi, m-au dus la (Dana, fii mandra) NAVAL. Adica la port.

Eu acum ies din casa. V-as mai scrie, dar chiar ma grabesc. Ma duc sa imi vad romanasii si restul minyanimilor. Yalla!

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Jurnal de calatorie: ziua 5 - Haifa pe timp de noapte

Am stat sa ma gandesc de o mie de ori inainte sa scriu postul asta daca e cazul sa il scriu. Nu de alta, dar nu sunt convinsa ca o sa am foarte multe de povestit. Insa, am decis ca nu are sens sa stric saga pe care am pornit-o,asa ca o sa las niste randuri aici si azi.

Mare parte a zilei de vineri am petrecut-o in casa, chatuindu-ma pe facebook cu prietenii mei de acasa si cu mama. Mare parte a conversatiilor includeau aceeasi replica, si anume "ti-am mai zis ca vreau acasa?" pentru ca eram plictisita crunt si nu intelegeam de ce a trebuit sa vin pana aici ca sa stau pe facebook, cand puteam sa fac asta si de acasa. Anyway...la pranz am fost la un restaurant gen "city grill". Atat. Nu e cu nimic mai deosebit sau mai putin deosebit de city grillul de la noi. Acolo am mancat si am ascultat ebraica. Ma rog...oameni vorbind in ebraica. Nu am scos absolut nici un sunet pe tot parcursul mesei, ci doar mai zambeam frumos din cand in cand.

Dupa care m-am intors acasa la matusa mea, unde am stat DIN NOU pe facebook si pe la 9 am iesit din casa, urmand sa ajung la unchiul meu pentru ca voia sa imi arate sistemul lui audio in care a investit jumatate din averea lui. Intr-adevar, se vede ca e un pasionat si un dedicat pentru ca are mii de boxe si boxulite prin toata casa, insa, spre deosebire de alte sisteme pe care le-am vazut (vezi Bubbles si tata), la un moment dat, daca dai volumul tare se aude spart. Ma rog...prea putin important. Dupa ce am vazut sistemul si m-am uitat la emisiuni in limba ebraica la televizor, am plecat la verisoara mea cea mare acasa, unde, ati ghicit, am stat pe facebook si pe whatsapp. Abia la ora 12 si jumatate am iesit din casa ca sa ajungem intr-un club.

Clubul asta in care am fost si care nu mai stiu cum se numeste exact este departe de oras. Sau la periferia lui, nu stiu exact. Cert e ca e departe de casa. Pe drum ma gandeam ca daca o sa reusesc sa ajung intr-o casa cunoscuta in noaptea asta, nu mai are ce sa ma sperie. Asa...clubul e plasat fix ca Fratelli. Cu parcare de pietris in fata ca sa isi rupa proastele cu tocuri gatul si pe dreapta, inconjurat de alte cluburi. In parcare puteai observa oameni care beau vodka seaca si asculta dubstep la maxim la sistemul de la masina, cu usile deschise. Practic, ca la noi in Ferentari, doar ca aici se bea vodka in loc de bere la pet. Intram in club. Muzica? EXCELENTA. Pacanele d-alea hardcoriste cum imi plac mie si, bonus, pe un ecran era proiectat mare un clip de la Tomorrowland, pe care eu nu il mai vazusem pana atunci. Pe urma, am intrebat barmanul si mi-a zis ca e filmat tot showul. Deci, practic, daca ma lasa acolo si venea sa ma ia azi dimineata  nu aveam nimic impotriva.

Singura parte neobisnuita din acest ansamblu e ca clubul nu era ca Fratelli sau ca Vault, ci era frecventat, in mare parte de lesbiene. Ca baieti nu prea am vazut. Inafara de 2-3, care erau extraordinar de simpatici, dansau, se distrau, tipau, dar nu ostentativ. De ei chiar mi-a placut. Fetele, in schimb, zau ca sunt dubioase. Bine...nu faptul ca sunt lesbiene le face dubioase, ci faptul ca sunt israelience. Inafara de faptul ca 80% dintre ele stiau engleza cat mine ebraica si tot ce stiau sa spuna era "are you gay?" si "you are pretty", in momentul in care le spuneam ca eu am prieteni si prietene gay, dar zau ca mie imi plac barbatii, pur si simplu refuzau sa creada. Nu ca sunt eu cea mai frumoasa femeie de pe planeta si le pare rau ca nu ma pot avea, nu de-asta. Dar pentru ei e neobisnuit ca cineva care nu e gay sa fie atat de O.K. si detasat intr-un club de profil. Eu nu cred asta. Chiar nu cred. Vorba Danei: Tel Aviv-ul a fost declarat 2 ani la rand "the best gay city in the world".

Anyway, daca nu cea mai dubioasa experienta din viata asta, in mod sigur una dintre cele mai dubioase, am trait-o fix aseara, cand, la un moment dat, o domnisoara al carui nume nu l-am stiut si nici nu imi doresc foarte tare sa il aflu, vine si ma intreaba, evident "are you gay?". Domnisoara avea cam 24-25 de ani, cu paru cret cret cret, lung pana la talie, imbracata in colanti si o bluza lunga cu imprimeu de leopard si tocuri de 15 in picioare (nici aici nu scap de femei care se lupta cu jivinele junglei ca sa se imbrace), cu dinti drepti, ruj rosu pe ei si pe buze si cu fata tipica de femeie rea si parsiva. Acum...nu zic ca asa era ea, ci ca asa arata. Eu ii zambesc si ii zic ca nu. "Oooo...you not gay?". "I not gay" zic eu zambind in continuare. "nooooo...you gaaaay" zice ea. "no no gay" zic eu. De fapt, stiti ceva? Hai ca va reproduc dialogul cum am facut atunci cu soferul de autobuz ca e mai simplu:

Ea: you have to be gaaaay
Eu (in gandul meu: have to??? wtf??): well.. I am not...
Ea: you can not like boys...no possible
Eu(avand un gand salvator): look...I show you pic...my boyfriend. *ma apuc sa caut poze cu mine si Serban in telefon si incep sa regret ca nu sunt pitipoanca ca sa am si eu poze cu mine si prietenul meu in timp ce ne pupam. Oha poze. Gasesc un wireless. Intru pe facebook si ii arat o poza cu mine si Serban din Kultur, sperand sa ma lase in pace.*
Ea: oooo...I like boys too. Call him to come here. We go together at home, ken? Be yahad.
Eu: Loooo...looooo

Pana la urma s-a potolit si am plecat acasa. Acum, ma distreaza si pe mine povestea asta, dar cand am trait-o, jur ca mai aveam putin si plangeam.

Gata! Ma pregatesc sa inchid laptopul pe care am pus monopol o saptamana si ma indrept inspre Tel Aviv, unde dorm iar in apartamentul ala minunat al Danei, iar de maine incepe noul capitol al vizitei mele in Israel: Minyanim. Sa imi tineti pumnii sa iasa bine si sa pot sa car cele 16 kilograme de haine pe care le am cu mine din Haifa pana in Tel Aviv.

vineri, 4 octombrie 2013

Jurnal de calatorie: ziua 4 - te iubesc, David

Am scos telefonul de Israel si am cautat numarul lui David. Am zis de la bun inceput ca nu se poate sa stau doua saptamani in Israel  si sa nu ajung sa il vad, chit ca ma apuca noaptea si trebuie sa dorm pe scaune in spital. Am sunat si mi-a raspuns o voce pe care nu o mai auzisem de mult, dar mi-era asa dor sa o aud. Era vocea lui, la un volum mult mai mic, dar era a lui. I-am zis ca vin si mi-a zis ca va asteapta. Nu o sa ma apuc sa povestesc cum am ajuns si cat mi-a luat, pentru ca in postul asta, detaliile astea chiar nu conteaza.

Am ajuns in camera dinaintea salonului lui David, unde mi-am pus halat, manusi si o masca pe fata. In mod normal, masca nu e necesara, dar pentru ca sunt racita si David nu are voie sa intre in contact cu nici un virus sau bacterie, eu am purtat una. Am intrat in salon si acolo era David, in pat, impreuna cu mama lui care statea langa el si vorbeau. In momentul in care am intrat, am simtit un nod in gat. Senzatia aia ca mai am putin si izbucnesc in lacrimi se instalase in tot corpul si nu stiam cum sa fac sa castig razboiul asta. Si atunci, mi-am adus aminte ce mi-a scris Gigly pe facebook cu o seara inainte: "si sa nu dea dracu' sa plangi de fata cu David". Si atunci, nu am plans. M-am dus la el, l-am luat in brate si el m-a imbratisat inapoi. Strans. Asa cum o facea de fiecare data cand ne vedeam in fata la club A. M-am asezat langa el, pe pat si l-am intrebat ce face. E bine...il doare...e ranit, dar lupta in continuare. A luptat cu indarjire pana acum, sunt convinsa ca o va face in continuare. A scos la un moment dat de sub patura buletinul de Israel si mi-l intinde zicand "uite, sunt cetatean israelian acum". Si zic "asa e...bravo". "Uita-te putin prin el", imi zice. Iau buletinul, il frunzaresc si i-l dau inapoi. Nu inteleg ce vrea. "Ai vazut poza?" ma intreaba. "Da. Esti tu cu ochelari", ii raspund. "Ia mai uita-te o data" imi zice zambind. Iau inapoi buletinul si vad ca poza de acolo e o poza de la Gesher, cand avea ochelarii lui Gigly pe ochi. "Aaaaa...stiu poza astaaaaa...e de la Gesher din ultima seara, nu?". "Da...si e facuta de tine", imi zice incet. Dragul de el...si-a adus aminte ceva ce eu uitasem. Mai stiam eu ca eu am facut poza aia? Nu mai stiam...

Am stat pret de o ora si jumatate de vorba. Mi-a povestit ca luni mai are o operatie de facut la picior, sa ii puna grefa, de Viky terapeuta, de cum il doare, de cum o sa fie, de cum i-a fost si de cum ii e. Ii e bine, dar vrea acasa. "Vreau inapoi...sa stau cu voi pe terasa la club A si sa bem gin tonic". Asa mi-a zis. "Eeee..lasa...ca acum oricum e iarna si e inchisa terasa. Pana te faci tu bine, se face si vreme de terasa si atunci sa vezi cum o sa fie". Am ras, am glumit, am vorbit. Nu mai rade cu aceeasi pofta, dar e normal. E slabit. Foarte slabit. Dar inca are licarirea aia in ochi. Licarirea pe care o iubesc eu si care o iubesc toti cei care il cunosc. Licarirea aia mi-a promis ca o sa se faca mai bine decat e deja si ca o sa il strang in brate cat de curand, cand o sa fie acasa.

David, te iubesc asa cum nu iubesc pe nimeni. Te iubesc din admiratie, sau te admir din iubire, nici eu nu stiu. Dar m-ai invatat atat de multe, sigur, fara sa vrei. M-ai invatat ca toate supararile pe care le avem in viata sunt niste chestii atat de mici, incat ar trebui sa ne aduca zambete, nu incruntari. M-ai invatat sa lupt, sa vreau sa traiesc, sa vreau sa am oameni langa mine la care sa tin si care sa tina la mine. M-ai invatat ca niciodata nimic nu se termina, decat cand decidem noi ca se termina. Te-ai luptat cu mainile goale cu viata si ai invins. Eu eram gata sa ma lupt cu mainile goale cu Dumnezeu pentru tine. Pentru ca nu am inteles, nu inteleg si nu o sa inteleg vreodata de ce nenorociri ca astea se intampla oamenilor buni si cu suflet curat, iar cei rai o duc bine mersi.

Dar nu ma mai lupt cu nimeni. Tu ti-ai castigat lupta si ma bucur pentru recuperarea ta incredibila cum nu cred ca o sa ma mai bucur curand pentru ceva.

Scumpule, esti minunat. Te astept cu un gin tonic pe terasa la club A.


Jurnal de calatorie: ziua 4 - Ierusalim

Draga familie si prieteni, Gigly, Serban, ceea ce veti citi in urmatoarea propozitie nu va va placea, dar, cum am zis si cand am dezbatut problema, o sa aflati in timp ce sunt in Israel daca m-am dus singura in Ierusalim sau nu. Si da, am fost singura. Pentru ca dupa cum ati citit ieri, ma apucase o melancolie pe care nu am putut sa o opresc sau temperez nicicum, asa ca m-am decis sa am o zi cu mine si cu castile mele. Si din moment ce nu puteam sa fac asta aici, pentru ca n-as fi putut, m-am decis sa o am in Ierusalim. Va anunt de pe acum ca azi o sa scriu doua posturi. Adica asta si inca unu'. Unul amuzant si unul nu. Asta e ala amuzantu', doar ca sa stiti.

Asaaaa...ca sa incepem cu inceputul si sa intelegeti de unde pana unde Ierusalim. Una din primele mele discutii cu Serban dupa ce a incetat sa imi fie antipatic a continut un moment in care el mi-a zis ca atunci cand a fost la Zidul Plangerii a simtit o energie pe care nu poate sa si-o explice nici pana in ziua de azi. "Prostii" zic in capul meu si o sun pe Gigly ca sa ii zic ce tocmai mi-a zis chanichu' al mai mare din tabara de la Cristian. La care Gigly imi zice "ba...eu am plans din cauza energiei aleia cand am fost acolo". Si, atunci, mi-am dat seama ca chanichu' al mare s-ar putea sa aiba dreptate. Daca Gigly a plans inseamna ca e ceva acolo, ca doar prietena mea cea mai buna nu plange cand i se rup unghii sau cand moare J.R. in Dallas. Si, de asta - vara tot zic ca trebuie sa ajung sa vad si eu despre ce e vorba. Si azi am pornit.

La 11 am iesit pe usa. Mi-a explicat matusa cum sa ajung cu autobuzul la gara, m-am dus in statia de autobuz si l-am luat pe cel pe care scria 17, dupa cum mi se spusese. Ma sui frumos, ma duc la sofer si il intreb "How much?". Six sixty zice el. Ii dau eu maruntu', la care domnu' simte nevoia sa converseze cu mine si zice "Where are you from". "Romania" zic eu mandra. In cele ce urmeaza o sa va reproduc partile mai consistente si mai suculente ale conversatiei intocmai cum a fost purtata:

El: pai si de ce imi vorbesti engleza? Zi in romana
Eu (razand): aaaa...ce tareeee...pai buna ziua atunci
El: ia zi...unde te duci?
Eu: la gara
El: pai vezi, papusa, ca l-ai luat in directia gresita. Da' nu-i nimic. Te grabesti?
Eu: erm..paaai...
El: hai ca nu te grabesti ca nu am mai vorbit romana de nu stiu cand in Israel. Te duc eu la gara, da' te plimbi cu mine pana la capat.
Eu: facem...ca tare amuzant mi se pare ce se intampla
El: da' ce faci la gara?
Eu: iau trenu', nu?
El: smechera tu asa...unde te duci?
Eu: la Ierusalim
El: singura?
Eu: singura
El: pai de ce?
Eu: pai ca vreau sa ma duc la Kotel
El: pai si n-ai gasit un suflet sa isi faca o pomana sa mearga cu tine pana acolo?
Eu: n-am vrut
El: ei na bravo... cati ani ai?
Eu: 24
El: fi-mea are 28
Eu: si ea se duce singura la Kotel?
El: ea se duce singura unde vrea, ca are tati grija sa ii dea bani. Stii cum e fi-mea? O bomboana de femeie. O iubesc de mor. Eu  nu pot sa respir fara ea. Stii cum? Daca fata mea plange eu simt ca mi se rupe asa o parte din mine. Si, mai ales, daca plange pentru un barbat, eu ii rup picioarele si pe urma ii scot dintii cu ele, ai inteles?
Eu: am inteles
El: n-ai inteles ca nu ai copii, sa stii cum e. Da' iti zic eu ca si taica-tu te iubeste la fel cum o iubesc eu pe Liat.
Eu: frumos nume.
El: Eheee...ai auzit tu de Casa Liat din Poiana Brasov?
Eu: nu am auzit
El: pai aia e a mea...eu am afaceri in Romania si aici cateva. Da' grosu' e in Romania. Stii ce bine mi-e sa stau aici fara nici o grija si sa am afaceri doar acolo?
Eu: va cred...
El: pai asa sa faci. Ia zi...skiezi, faci ceva sporturi de iarna?
Eu: eh...asa si asa cu skiu'...sunt incepatoare, da' imi place.
El: pai la iarna la mine vii sa skiezi. Iti fac un pret frumos... Prieten ai si tu?
Eu: am cativa prieteni
El: nu fi smechera, ca stii ce te intreb. Prieten de te tii cu mana de el pe strada
Eu: nu ne place sa ne tinem de mana. Mai ales vara...ne transpira palmele si e neplacut
El: aoleeeeeu... perna ta o imparti si tu cu cineva?
Eu: din cand in cand...nu tot timpul
El: macar cu acelasi?
Eu: doar cu acelasi
El: deci ai prieten
Eu: am
El: si va intelegeti?
Eu: ne intelegem ca doar vorbim aceeasi limba, si vreo 2 straine
El: hai ca imi place de tine de mor, zau. Mai scad la pret la iarna. Zi, fata, te intelegi cu domnu'?
Eu: sa stiti ca chiar e un domn. Ne intelegem, da.
El: cat de bine?
Eu: sa va spun pe o scara de la 1 la 10 sau in calificative?
El (rade tare de se uita toata masina la el): eh...ce-mi pasa mie, de fapt? Bafta ta ca va intelegeti si sa va tina in continuare intelegerea asta
Eu: asa sa fie
El: Cafea bei?
Eu: beau si cafea, mai si fumez...
El: hai sa iti iau o cafea
Eu: nu e cazul, stati linistit
El: ma jignesti...daca eu vreau sa iti dau o cafea, apai bea dracu' o cafea ca nu saracesc din 10 shekeli
Eu: gata, domnu'...beau
*s-a dus sa ia cafea de la capat*
El: aici e un restaurant...tot o romanca e si aici. Da' sa nu vorbesti cu ea ca te deprima la cate probleme are pe cap. Si tu pari fata vesela si nu are sens.

Cam aici s-a terminat partea interesanta a dialogului. Dupa asta a urmat o explicatie despre cum a ajuns el in Israel, cum  l-a ajutat armata, mi-a aratat niste poze cu fata lui si cam atat ca am coborat.

Am luat trenul inspre Tel Aviv. De la Tel Aviv am luat un "autobuz" spre Ierusalim. Pun in ghilimele, pentru ca ala e ditai autocarul, mai ceva ca ala cu care plecam noi la Gesher. Evident, aer conditionat dat la 15 grade in el, de am crezut ca imi intepeneste creierul cand m-am asezat pe scaun. Castile in urechi si du-te, fata, in Ierusalim. Am facut o ora pe drum. Am coborat in statia centrala din Ierusalim si mi-aduceam aminte ca Dana zicea sa merg pe jos pana la Kotel, dar, intreband niste studenti americani aciuati prin gara cum ajung, mi-au zis sa iau trenul pana la nu stiu ce statie si de acolo mai merg putin. Am luat trenul, dar statia aia de care ziceau ei intarzia sa apara. Trecusem deja de vreo 3 statii de cand vazusem orasul vechi, asa ca m-am dat jos din tren si m-am dus pe peronul celalalt, direct la un ofiter de paza: "Do you speak English?" zic eu. "Yes" zice el. Il intreb si pe el cum sa ajung la Zidul Plangerii si imi zice sa iau trenul spre directia "inapoi de unde am venit" si sa cobor la City Hall si de acolo "mai mergi putin". Zis si facut. Ce am inteles eu cand am ajuns aproape de Kotel? "Mai mergi putin" in Israel inseamna "mergi pana lesini si apoi mai taraste-te un pic si cand simti ca esti in pragul deshidratarii si deja ai halucinatii, mai trage un pic de tine ca in 2 minute ajungi". Ergo, am mers de mi-a venit acru pana cand am ajuns la un semn pe care scria "Western Wall". Basca, am mers prin piata din orasul vechi, care e plina de mizilicuri, de suveniruri si de oameni care urla la tine ca sa vii sa cumperi de la ei. Si, cand tocmai ma intrebam "unde naiba e Zidul de vest" ajung fix cu fata la el. Si, intr-adevar, am simtit ca mi se inmoaie picioarele si mi se pune un nod in stomac. Nu ma intelegeti gresit, nu e un sentiment neplacut. Dimpotriva, e unul din cele mai frumoase pe care le-am experimentat. Batea soarele direct pe zid si sufla un vant de munte. M-am apropiat, am scris 4 biletele pe care le-am pus intre caramizile de la zid. Am pus o mana pe zid si am zis o rugaciune care nu e scrisa in Tanach, dar era scrisa si ascunsa undeva in creierul si inima mea. M-am indepartat cu fata la zid, am scos telefonul de Israel si am dat un telefon. Continuarea in postul urmator, dar vedeti ca e cu sentimente si e trist.


miercuri, 2 octombrie 2013

Jurnal de calatorie: ziua 3 - Tel Aviv - Rosh Hanikrah - Haifa

Azi dimineata m-am trezit singura - singurica la ora 10 si jumatate. Asta dupa ce m-am trezit la 3:00, cand a ajuns Dana acasa care ma intreba daca vreau o perna. Initial nu am inteles sensul intrebarii, pentru ca eu aveam deja sub cap o perna, dar dupa aia m-a lamurit: dormeam pe o perna decorativa si, saraca, s-a gandit ca poate vreau si eu sa dorm ca oamenii normali, cu capul pe o perna pentru dormit. Dar nu voiam. Era moale, era pe un pat, era tot ce imi trebuia ca sa dorm absolut minunat. Asa ca s-a pus langa mine in pat, am mai schimbat niste impresii, am mai ras si am adormit bustean amandoua. 

Cand m-am trezit, nu stiu exact cum sau daca a fost vina mea, dar s-a trezit si ea. Eu eram cu telefonul in mana, verificandu-mi facebookul si whatsappul si prima remarca a Danei cand m-a vazut a fost "esti mai drogata ca mine". Mi-am dat seama dupa un minut ca vorbea despre faptul ca sunt dependenta de wifi si de tehnologie, dar na... asa e omul cand nu si-a baut cafeaua. Apropos de cafea, nu stiu cum m-a ghicit, dar cum a facut ochi, mi-a zis "daca vrei cafea, ai in bucatarie". Zis si facut! M-am dat jos din pat, m-am dus ca robotul la bucatarie, mi-am facut cafea, si am fugit pe terasa sa fumez o tigara si sa imi beau cafeaua. Soarele batea direct pe mine, mi-era cald, dar nu insuportabil, si ma gandeam la lucruri aleatoriu, dar, in special, la cat de norocoasa sunt ca nu trebuie sa indur frigul ala de rahat din Bucuresti. 

Dupa ce mi-am terminat festinul am plecat cu Dana inspre centrul orasului. Cum am iesit din bloc, mi-a zis "Erwin mi-a zis ca trebuie neaparat sa te duc la Kikar Rabin asa ca acolo mergem". Si acolo am mers. Ea a fost un ghid extraordinar si mi-a zis toata povestea lui Yitzhak Rabin si cum a murit, cine l-a omorat si cum a fost pedepsit, dupa care ne-am dat seama ca nu mai avem timp sa mergem in shuk, pentru ca pe mine ma asteptau rudele mele in gara din Haifa. Asa ca ne-am indreptat inspre gara din Tel Aviv, am cumparat bilet pentru Haifa si am aflat ca trenul ajunge in 8 minute. In alea 8 minute, Dana s-a oprit sa imi ia iaurt inghetat pentru ca, citez "TREBUIE sa mananci frozen yogurt". Ne-am certat in fata tarabei si a vanzatorului din gara pentru ca eu voiam sa mananc iaurt cu banane, ea ca nu nu, trebuie sa iau cat mai multe arome si nu m-a lasat pana nu am avut in pahar un combo de iaurt cu vreo 5 arome diferite. Mi-a tras o poza, care acum e poza mea de profil pe facebook si mi-a urlat un "paaaaaa...acum fugi dupa tren". Am fugit, l-am prins si am ajuns si in Haifa la timp.

In gara ma astepta verisoara mea cea mica, mama ei si mama mamei ei. Mamele vorbesc romana. Cea mica nu. M-am suit in masina si am aflat ca mergem la Rosh Hanikrah. "Excelent" mi-am zis in gand. "O sa ajung si aici, unde mi-a zis Erwin ca trebuie neaparat sa ajung". Pe drum ne-am oprit la locul de munca al verisoarei mele, Lioz. Lioz e "cea mare" care e de-o varsta cu mine si e la fel de bezmetica si de nebuna ca si mine. Glume de autobaza, apucaturi de femeie emancipata si independenta, plina de tatuaje si de pierce-uri, dar muncitoare si harnica. Ea e cofetar si lucreaza la o sala de festivitati, unde isi fac israelienii nuntile. Ne-a aratat ce prajituri facuse si eu am ramas stupefiata, poate din cauza ca eu abia sunt in stare sa fac o omleta si ea face cate 200 de prajituri din 5 feluri diferite intr-o singura zi. Ma rog...ne-am pupat, ne-am zis ca ne vedem vineri si am plecat mai departe.

Rosh Hanikrah e unul din cele mai frumoase locuri de pe planeta. La granita cu Libanul zace o bijuterie a naturii. Un deal de pe care vezi toata Haifa si o plaja dedesubt cu o apa care iti ia ochii, efectiv. Un albastru pur care te invita sa faci o baie. Dar nu am facut. Am baut o cafea la o terasa fix pe malul marii si am plecat mai departe. Mai departe a insemnat la casa prietenului mamei fetelor. Casa e situata langa un kibbutz, dar e o casa cum vezi in filmele americane cu oameni bogati. Lampi opulente, fluturi imensi desenati pe pereti, canapele de piele, jacuzzi in curte si un bar imens in casa. Din pacate, nu am stat foarte mult timp in compania lor, pentru ca vazand ca discutiile se poarta, majoritar, in ebraica si trebuie ca mie sa imi fie tradus totul, am decis sa nu ii incurc, asa ca m-am retras in casa, unde am gasit minunea tehnologiei, wirelessul si m-am whatsappit cu toti prietenii de acasa, care mi-au povestit, inca o data, cat le e de frig si cat ma invidiaza ca sunt aici. 

Am plecat si de acolo, inspre Haifa. Ne-am oprit sa luam burekas, ca sa avem ce manca acasa. Acasa la matusa mea s-a strans toata familia. Sau, ma rog, aproape. Era matusa mea cea batrana, unchiul meu cu prietena lui, mama fetelor cu mama ei, verisoara cea mica si eu. La inceput, imi venea sa ma duc sa ma arunc de pe balcon pentru ca am retrait ce am auzit ieri in gara din Tel Aviv, numai ca totul se intampla la 30 de centimetri de mine. Urlete, zbierete...eu voiam sa ii intreb de ce se cearta si ce e in neregula, dar mi-am dat seama ca ei asa vorbesc "Yaffeeeeeeeeeeeeeeee...yoffiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii....metzuiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaan...einbaiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa" si multe multe astfel de exclamatii. E obositor si neobisnuit. E greu sa te obisnuiesti cu asta, mai ales cand esti obosit, mai ales cand nu intelegi o boaba din ce se vorbeste, dar iti auzi numele tau si al parintilor in repetate randuri, urmat de zambete din politete si rasete. E enervant si deranjant. Te face sa iti dai seama cat de departe esti de casa si cat de mult iti lipsesc oamenii de acasa. Te face sa preferi sa stai cu prietenii la tine acasa, uitandu-va la un film pe proiector si sa suferi de frig, decat sa fii intr-un loc calduros, dar rece. Deci da... oricat de mult imi place mie caldura, trebuie sa recunosc ca mi-e dor de cei pe care i-am lasat acasa sau in aeroport duminica. Mi-e dor de bunica mea care imi baga mancare pe gat mereu, de mama care se uita cu mine la Vocea Romaniei, de tata care conduce noaptea chiar daca abia vede doar ca sa stie ca fata lui e in siguranta, de Gigly facand compot, de Andrei zicand "eu ma duc in Kultur", de Tzitzi care zice din senin citate din tata si de Serban cu care mananc paste in timp ce ne uitam la Top Gear si care, cand il pup tot nu isi ia ochii de la ecran.

Gata. Sa nu lasam melancolia sa castige. Ma duc sa dorm ca maine ma asteapta alta destinatie. Ma cititi iar maine seara, sper eu, in toane mai bune decat asta seara. Laila tooooov, moteeeek!


Jurnal de calatorie: ziua 2 - Tel Aviv

M-am trezit...nu! Am fost trezita la 10 si jumatate dimineata. Asta dupa ce mi-a sunat alarma pe care am setat-o in Romania si am uitat sa o opresc in Israel la 2:45 a.m. O minunatie, mai ales ca telefonul meu cazuse sub pat... Ma rog. M-am dat jos din pat pe la 11 in timp ce matusa mea vorbea cu mine diverse. Si, cand zic "diverse" vreau sa fiu draguta si sa nu o spun pe aia dreapta: ca nu am retinut sau inteles absolut nimic din ce zicea pentru ca eram cheauna,nu bausem cafea, imi scuipam plamanii si cautam cu disperare picaturile de nas.

Am mancat micul dejun,am baut cafea si m-am facut om. Am luat laptopul in brate, i-am dat buna dimineata lui Gigly, am ras un pic cu Andrei si i-am scris cateva randuri lui Serban. Dupa care, am trecut la planificarea zilei. Am vorbit cu Anda, am vorbit cu Dana,am vorbit de m-au durut degetele pe mine si pe ele capu' pana cand am gasit un program convenabil pentru toata lumea. La ora 4 m-am suit in masina unchiului meu ca sa ajung la gara. Am mers pe niste drumuri cum Romania nu o sa vada vreodata, sau, ma rog...poate o sa vada in poze si, in 10 min am ajuns. Am luat beletu' m-am suit in tren si intr-o ora am ajuns in Tel Aviv. Aici ma astepta un puhoi de oameni, care mai de care mai grabiti, mai agitati si mai colorati, dar tuturor le lipsea fata aia posomorata pe care o vezi la toti bucurestenii. Le lipsea rautatea aia si le lipsea tristetea. Chit ca toti vorbesc tare, urla si dau din maini, sunt veseli. Asa isi manifesta ei bucuria: urland cat ii tin plamanii "Eeeee...ma coreeee??? Col tov? Col tov, col beseder, baruch hashem".

A venit Anda sa ma preia din gara. Stiam ca nu poate sta mult, asa ca am baut o cafea la o cafenea de pe langa gara, ne-am updatat, in mare privitor la vietile noastre, ne-am bucurat de ce am auzit si am plecat inspre Dana si David.

Dana si David au un apartament imens si tare primitor. Pe langa faptul ca atunci cand intri in bloc ai impresia ca esti intr-un hotel, camerele sunt mari si frumos distribuite, iar terasa iti ofera o priveliste tare frumoasa.

Dana a plecat la dansuri israeliene. Cei care o cunosc personal pe Dana, inteleg de ce, iar cei care nu, sa faca bine sa se uite la clipurile de la oricare Machol Romania. Deci, Dana a plecat sa danseze, asa ca pe mine m-a dus David cu autobuzul pana in Jaffo, ca sa vad portul si cetatea. Acum, nu stiu daca asa se numeste,dar asa ii zic eu. "cetate". Pentru ca asa arata.

Am facut poze, am vazut tot tot Tel Avivul si ne-am plimbat pe stradute. Dupa care,am descoperit o strada cu,tot felul de mancaruri si de chestii. Un fel de inceput de Lipscani, unde sunt toate shaormeriile alea. Si, cu toata lipsa mea de pofta de mancare, am cumparat un trigon cu branza pentru ca arata tare tare bine. Si, cu chiu cu vai, am reusit sa il mananc. Deci o saptamana mai supravietuiesc.

Ne-am intors acasa tot cu autobuzul, cu un sofer bezmetic. De fapt, am impresia ca toti israelienii conduc asa, mai ales ca majoritatea au masini cu cutii de viteza automate, ceea ce ii face prea putin soferi in ochii mei.

Concluziile zilei: israeliencele mesteca guma cu gura deschisa si e groaznic de enervant..mai ales daca mai si vorbesc in timp ce mesteca. Tel avivul e frumos. E o combinatie intre Mamaia, Cluj si Frankfurt. Dar doar partile bune ale oraselor astora:).

marți, 1 octombrie 2013

Jurnal de calatorie: ziua 1 - Haifa

Azi - dimineata, azi - noapte, ieri seara, sau dracu' mai stie ce era cand am plecat din Romania, ca la ce vreme era afara, zau ca nu puteam sa imi dau seama. Ma rog...cert e ca azi, la ora 5 a.m. m-am trezit definitiv, in timp ce sorbeam dintr-o cafea. A doua. Si fumam o tigara. A treia. Toate astea in timp ce ma uitam pe geam si vedeam cum ploua intruna si intruna si intruna si parca se mai si inteteste un pic.

M-am dus incet - incet catre poarta cu numarul 4, unde cu ajutorul facebook-ului si a check-in-ului meu m-am intalnit cu un amic tare drag si simpatic care avea aceeasi destinatie: aeroportul Ben Gurion, Tel Aviv, Israel. Si dupa 2 ore am reusit sa ajungem. Ne-am despartit in fata aeroportului, promitandu-ne ca o sa bem o cafea zilele astea, undeva prin Ierusalim sau Tel Aviv.

Primii israelieni cu care am interactionat la iesirea din aeroport m-au incantat groaznic de tare. Erau trei etiopieni care stateau si fumau o tigara, lucru pe care mi-l doream si eu. Si in ce hal! Drept pentru care, mi-am pus o tigara intre buze si m-am dus sa le cer un foc. Mi-au intins o bricheta pe care scria "I love Israel" si eu nu am putut sa imi abtin un zambet datorat patritotismului lor. A urmat un urlet "you will looooove Israeeeel...woooo" si eu am inceput sa rad ca o bezmetica pentru ca mai aveam putin si incepeam sa le cant cheer-ul ala faimos din Szarvas cu "a weeky weeky wooombaaa". Dar nu am facut asta.

M-am suit in masina, mi-am pus castile in urechi si am adormit instant. M-am trezit in fata blocului matusii mele, unde urmeaza sa locuiesc pana duminica. Uimitor, dar nu prea, cartierul asta seamana cu un cartier din Florida aia din Seinfeld. Linistit, cu blocuri de maxim 4 etaje, cu zeci de parculete in care sunt copii mici in permanenta, cu oameni in varsta care se plimba pe alei si pe stradute si cu parcari supraetajate.

Lovitura sub centura am primit-o in momentul in care am intrat in casa, cu o valiza de 16 kilograme intr-o mana (da, de data asta pana si eu cred ca mi-am luat prea multe haine), cu geanta de laptop pe umar si am intrebat candid "care e reteaua ta de wireless?" si mi s-a raspuns "eu nu am wireless". M-am simtit ca Bruce Wayne cand i-au murit parintii, ca Superman cand bea un cocktail de kryptonita, ca Paris Hilton in momentul in care nu i se da voie sa intre la o petrecere ca pare prea beata deja, ma rog...ati inteles ideea. Deja imi vedeam toate relatiile, indiferent de natura lor, disparand. Oamenii de acasa intrebandu-se unii pe altii daca stiu ceva de mine, raspunzand negativ si, incet - incet, uitand de mine. Dar...am descoperit laptopul cu net incorporat pe care mi-este permis sa il folosesc si atunci mi-a mai revenit inima. In plus, am descoperit ca in toate mallurile, institutiile si cladirile pentru public, exista wi-fi gratis, asa ca pot folosi whatsappul si viberul linistita cand ies in oras.

Seara am iesit sa mancam in mall. Cel mai mic mall din Haifa e cam cat Afi-ul si are aproximativ aceleasi magazine ca mall-urile autohtone, doar ca reducerile sunt mult mai mari. Nu inteleg de ce. De asemenea, in mod evident, hainele de iarna lipsesc cu desavarsire de aici, dar tot am reusit sa descopar un pull-over, niste geci si niste pantaloni. Am vazut doua McDonald's-uri, la etaje diferite. Oricum, am plecat din Romania cu instructiuni clare de a nu manca vreodata la McDonald's pentru ca aici nu se amesteca lapte cu carne, deci cheeseburger-ul nu e chiar cheeseburger, iar de Big Mac sau Big Tasty nici nu poate fi vorba.

In schimb, am mancat la Greg. Greg e un restaurant de lactate, unde fac niste sandwichuri cu omleta absolut minunate si un fresh de portocale cu gust de portocale, nu cu gust de Paracetamol pisat amestecat cu Prigat cum sunt majoritatea freshurilor din Romania. Insa, daca e ceva ce ii obsedeaza pe israelieni, e marimea. Totul e mare. Hainele sunt mari, portiile sunt mari, mallurile sunt mari, totul e mare, ceea ce mi se pare amuzant si dragut pentru o tara atat de mica.

Evident, peste tot functioneaza aerul conditionat. Daca ar putea, ar pune si pe strada aer conditionat, jur. Sunt 25 de grade afara si lor li se pare cald, in timp ce, din ce am auzit, romanii ar plange de fericire zilele astea daca ar fi temperaturile astea acolo.

In principiu, cam astea sunt primele impresii. Revin cu forte proaspete in zilele urmatoare cu impresiile despre Tel Aviv. Pana atunci... kol tov, kol beseder, thank you, bye!

duminică, 19 mai 2013

Mi-e frica de ce m-ai putea face sa devin

Si mie. Si mi-e la fel de frica precum mi-era cand aveam 4 ani si bunica mea stingea lumina in camera si imi spunea ca "la ora asta trebuia sa dormi de mult".

miercuri, 15 mai 2013

mirosul de alcool combinat cu cel de balsam de rufe

Mi-e asa dor sa simt mirosul asta. Dupa o noapte de betie crunta sa am gust de vodka in gura, dar sa imi miroasa asternuturile a primavara sau dupa doua sticle de vin baute domestic sa miroasa a dimineata in toata casa.

joi, 18 aprilie 2013

Povesti inchipuite - vol.1

Am un obicei prost. Ma uit la oameni, incerc sa citesc reactiile si grimasele. Si apoi, imi creez o istorioara care incepe cu "de fapt, poetul a vrut sa spuna ca...". Istorioara de azi este...


miercuri, 10 aprilie 2013

Astazi sunt avocata lui Tudor Chirila

Si nu neaparat pentru ca imi place Vama. Formatia. Ca de statiunea de la malul marii am mai vorbit. Ci pentru ca simt asa... ca ma ia cu greata de la atata neprihanism, de la atata pudicitate. Si cand vad atatea curve virgine care duc mana la gura cand aud cuvantul "pula" mai mult de pofta decat de consternare, ma ia asa...cu ameteala.


marți, 9 aprilie 2013

ganduri generale

Ce ma enerveaza cel mai tare la perioada asta a anului e ca acum, mai mult ca in oricare alt an, toata ziua e innorat si, la ora 8 e inca lumina afara. Mi se pare ca traiesc intr-un paradox idiot, intr-un episod din serialul ala de pe ProTV de cand eram eu mica numit "Zona Crepusculara" intr-o zi din viata lui Joseph K. dupa ce a implinit 30 de ani.


miercuri, 27 martie 2013

Fifi's pieces of advice

Take a step back. Fucking look at yourself. You are human. You are beautiful. You are so beautiful. And you can be anything. You can be everything. Do not hate because someone broke your heart, or because your parents split up, your best friend betrayed you, your father hit you, the kid down the street called you fat, ugly, stupid, worthless. Do not concern yourself with things you cannot control. Cry when you need to, then let go when it's time. Don't hang unto painful memories just because you're afraid to forget. Let go of things that are in the past. Forget things that aren't worth remembering. Stop taking things for granted. Stop taking life for granted. Live for something. Live for yourself. Fall in love. Fall out of love. Fall in love. Fall out of love. Do this over and over until you know what it really is to love someone. Question things. Tell people how you really feel. Sleep under the stars. Create. Imagine. Inspire. Share something wonderful. Make something beautiful and then destroy it. Meet new people. Make someone's day. Follow your dreams. Live your life to its full potential. Just live, dammit. Let go of all the horrible things in your life and just fucking live. And one day, when you're old, look back with no regrets.

luni, 4 martie 2013

arunc si eu un gand...

Știți la ce mă gândeam eu, stând așa și ascultându-l pe Cheloo vrând să fie mințit și având o conversație semi-publică cu niște oameni simpatici? Că nu am mai scris de mult timp despre femei. Și mi-e să nu vă formați o părere greșită că încep să le aprob sau, mai rău, că am devenit una dintre ele. Așa că o să las mai jos niște cugetări și impresii.


joi, 28 februarie 2013

autobiografie. acum 3 ani.


Ceea ce urmeaza sa cititi este o tema pe care am scris-o pentru un seminar la facultate. Este o autobiografie care trebuie sa contina: numele, prenumele si etimologia lor, parinti (ocupatia si influenta lor asupra mea), studii (profesori preferati si detestati), hobby-uri, ce carte am lua cu noi pe o insula pustie, filmul preferat si motivul pentru care este filmul nostru preferat si un mini portret al sotului ideal. Enjoy!
De cand imi stiu numele, de tot atata timp imi si displace. Nu stiu inca de ce, dar ma gandesc uneori ca poate fi din cauza ca din clasa a V-a pana in clasa a XII-a nici unul din profesorii care mi s-au perindat  prin fata ochilor pe la catedra nu a reusit sa imi pronunte numele corect. Si nu. Nici invatatoarea. Tocmai faptul ca e atat de greu de pronuntat m-a determinat pe la 17 ani sa aflu exact ce inseamna. Ca nume evreiesc stiam de cand eram copil ca e. Si atunci am aflat ca Rosentvaig se scrie, de fapt, Rosenzweig si ca inseamna in limba germana “ramura de trandafir”. In legatura cu prenumele, dupa o incercare esuata de a citi Biblia, am aflat ca asa o chema pe sora lui Moise. Tin minte ca atunci cand eram mica am intrebat-o pe mama de ce nu ma cheama si pe mine Andreea, Mihaela sau Alexandra ca pe toate fetele. Si ea mi-a raspuns ca s-a gandit ca atunci cand isi striga copilul pe strada nu vrea sa se intoarca 5 capete in acelasi timp.
Fenomenala mama. Mereu a avut raspunsuri la intrebarile mele, tampite, in mare parte. Si cu toate ca, poate atunci cand eram mica spera sa devin inginer, ca ea sau arhitect, ca tata, m-a lasat sa fac singura toate alegerile in ceea ce priveste educatia si pregatirea mea.Din nou, tampite, in mare parte.  Si daca vorbim de alegeri in viata, fie ele tampite sau nu, mi-aduc aminte de momentul in care m-am decis ce liceu sa fac. Dupa ce am luat examenul de capacitate, am stat eu si m-am gandit ce mi-ar placea sa fac in viata. Si m-am gandit sa fac filologie pentru ca nu imi placea nici matematica, nici fizica, nici o stiinta exacta. Si m-am gandit ca daca imi place sa citesc si daca imi plac limbile straine, acolo trebuia sa ajung. Si am ajuns. Din 15 septembrie 2004 pana in 15 iunie 2008 am fost eleva Colegiului National Matei Basarab din Bucuresti. Si prin semestrul al doilea din clasa a IX-a am constatat ca faptul ca imi place sa citesc nu ma ajuta foarte mult. Pentru ca daca imi place sa citesc, imi place sa ma si respect. Faptul ca aveam de citit  romane ca “Mara” de Ioan Slavici sau “Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu mi se parea o autoflagelare intelectuala. Si recunosc cu mana pe inima ca singurele romane pe care le-am citit din bibliografia pentru examenul de bacalaureat au fost “Morometii” lui Preda si “Enigma Otiliei” de Calinescu. In rest, am invatat pe de rost demonstratii si caracterizari pe care, evident, acum le-am uitat, in mare parte, pentru ca mi-am dat seama de inutilitatea lor totala in imbogatirea culturii  mele generale. Si ca sa fie tacamul complet, profesoara mea de limba si literatura romana de la vremea respectiva era o dobitoaca. Si sunt convinsa ca inca e. Vorbea pompos, vorbea din carti, folosea cuvinte precum “exhaustiv” de cel putin 3 ori pe ora, dar cam atat. In rest, venea la fiecare ora cu aceeasi fata plictisita, cu acelasi aer superior si se apuca sa dicteze din “Arca lui Noe” a lui Manolescu. Si noi stateam si scriam ca prostii dupa dictare.
In schimb, tin minte ca am avut o diriginta de franceza. Superba femeie si din punct de vedere al personalitatii si din punct de vedere profesonial. Chiar daca pe la inceputul liceului eu si toti colegii mei o injuram, acum, cand stau si ma uit cu ce am ramas din liceu,singurele lucruri cu care ma pot mandri sunt faptul ca am invatat mai multa franceza decat am crezut ca voi invata in viata mea si nota pe care am luat-o la BAC. Ultimul din ele sunt convinsa ca nu o sa imi foloseasca absolut deloc in viata. De fapt, nu stiu exact ce anume, din toti anii petrecuti in bancile diferitelor institutii de invatamant prin care am trecut, imi va folosi vreodata.
Acum sunt studenta la FJSC. Si invat atat de multa teorie incat mi-e lehamite. Am crezut ca o sa fie mult mai practica facultatea. Ca o sa am multe articole de scris care o sa ma ajute sa imi “fac mana”, ca o sa am un studio TV si unul radio bine puse la punct si niste profesori bine pregatiti. Doar am crezut. Sunt atat de dezamagita de facultatea asta incat am ajuns sa o urasc. Sa o urasc pentru ca mi-a distrus un vis frumos, un ideal. Inainte sa inteleg cum e facultatea, de fapt, credeam ca aici o sa invat cum scriu o ancheta, un editorial, o recenzie, un anunt de mica publicitate…orice. Si “cum” am invatat. 200 de pagini la fiecare materie. M-ar fi interesat sa scriu respectivele articole, sa imi exersez mana. Sa imi las imaginatia in voia pixului si asa sa obtin note. Dar nu s-a intamplat asa. Am dat proba de expresivitate si creativitate la admitere. Am intrat pe locul 80 in facultate, in timp ce erau 800 de candidati. Am fost bugetara un an. Pana cand m-am trezit cu biroul plin de hartii si hartiute trase la xerox din niste carti de prin anii’ 80. Si daca nu erau carti din perioada aia, erau carti din anii 2000, dar care faceau referire tot la textele cartilor vechi. Refuz sa cred ca  jurnalismul stagneaza intr-un asemenea hal. Si dupa ce m-am trezit eu cu respectivele hartii pe birou am incercat sa si invat ce scria pe ele. Nu mai stiu sigur daca am si reusit sau nu, cert e ca tin minte ca atunci cand am aflat ca noi dam examenele grila am ramas…stupefiata e putin spus. Am ramas consternata. Nu intelegeam si nu inteleg nici acum de ce la admitere se puncteaza creativitatea si expresivitatea, iar pe parcursul facultatii, majoritatea materiilor nu fac nimic altceva decat sa imi estompeze creativitatea si expresivitatea prin examene tip grila si referate scoase din cartile de specialitate. Si atunci de ce sa ma mai chinui? Le-as scrie o scrisoare anumitor profesori dupa ce imi iau licenta in care sa le scriu doar atat: “materia dumneavoastra e ca o epilare inghinala: ti se pare ca dureaza o vesnicie, te doare tot corpul din cauza ei si apoi iti apar tot felul de bubite in zona afectata.”
Da, stiu. Am fost rautacioasa. Uneori sunt atat de rea si am niste remarci atat de scarcastice incat imi provoc singura scarba. Dar, daca unele persoane considera asta un defect, eu nu pot sa vad aceasta rautate decat ca pe o calitate. Pentru ca daca nu as avea-o m-ar calca in picioare toti prostii, toti romanii tipici. Din punctul meu de vedere “barbatul roman tipic” este acel roman care conduce orice masina de la Aston Martin in sus, dar nu are bani sa o intretina, povesteste tuturor cate femei a avut si cat de bine aratau toate, injura cand il apuca pentru ca asa demonstreaza ca e “boss”, scuipa excesul de saliva oriunde s-ar afla, mananca shaorma si afla noutatile din ziarul “Libertatea”. “femeia romanca” este imbracata in roz din cap pana in picioare si fardata pana cand ii striga tenul ca nu mai poate. Si asta spune tot si despre ce si cat are in cap.
Si, dupa cum ziceam, sunt rautacioasa. Dar ca sa fii rautacios trebuie sa fii si destept. Pana si  hobby-urile mele, adica iesitul la plimbare sau la vin fiert cu prietenii si cititul a orice incepand cu anunturi de pe Facebook si terminand cu “Idiotul” lui Dostoievski presupun un grad mai ridicat de inteligenta decat cel al romanilor tipici de care vorbeam mai sus. Daca tot am amintit de “Idiotul” dostoievskian trebuie sa spun si ca este cartea mea de capatai, pe care as lua-o pe o insula pustie pentru ca e destul de lunga incat sa imi ocupe mult timp si indeajuns de interesanta incat sa vreau sa imi ocup timpul cu ea. Si as mai lua-o cu mine doar pentru a reciti, de cate ori am nevoie, citatul “Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare şi nicidecum descoperirea în sine”. Citatul asta ma duce cu gandul la filmul meu de suflet, vazut de 27 de ori, “Revolver”. De aici am invatat jocurile mintii si mi-am dat seama de importanta lor intr-o relatie de orice natura. In plus, Jason Statham joaca fenomenal rolul de proaspat iesit din puscarie, fara o tinta sigura in viata, dar perfid si ingamfat pentru ca a rezistat 7 ani izolat de lume. Sunt o persoana rea, cu foarte putini prieteni, care, din cate am inteles de la diferite personaje, sunt la fel de rai si rautaciosi ca mine. Pe principiul “cine se aseamana se aduna” cand imi numar prietenii imi dau 3 la numar. Calitate, domn’le, nu cantitate. Si asta e numai din cauza tatalui meu. Chiar zilele astea aveam cu el o discutie despre studentie. Si imi zicea ca toti erau prieteni cu el, numai ca el era prieten doar cu 2-3. Eu mi-am dat seama de cand am intrat in liceu cum sta treaba cu ai mei. Mama era introvertita in tinerete, iar tata era cel mai extrovertit om pe care l-a cunoscut mama vreodata. Asa ca mama m-a invatat ce si cum sa invat, si tata ce si cum sa beau.
Mama acum, ca am crescut, se chinuie sa ma invete si cum sa imi aleg sotul. Ea zice c  a trebuie sa caut unul cu bani multi si zile putine, ca asta e de viitor, iar eu incerc sa o conving ca trebuie sa existe o persoana care sa ma inteleaga in toata lumea asta si cu care sa pot sa ma casatoresc la un moment dat. La un moment dat indepartat pentru ca am o tinerete de trait si ar fi chiar pacat sa o arunc pe apa Sambetei doar din cauza unor idei preconcepute. Si sigur o sa gasesc eu pe cineva, din moment ce nu vreau decat sa arate atat de bine incat sa nu imi fie rusine cand ma plimb de mana cu el prin parc, sa se comporte exemplar in societate, dar sa isi arunce hainele murdare prin casa si eu sa le adun injurand, sa rada la fel de galagios si cu pofta ca mine si sa…sa ne intelegem. Si, daca stau sa ma gandesc bine, asta e cel mai greu: sa ne intelegem. Pentru ca in lumea asta gasim atat de putina intelegere…

miercuri, 27 februarie 2013

sotronul

Azi sunt jucausa. Jucausa ca razele astea de soare care ba se ascund, ba ies la iveala. Nu poti sa le scuipi la de-a v-ati ascunselea pentru ca nu esti sigur unde sunt, iar cand crezi ca le descoperi ascunzatoarea, constati cu stupoare ca nu sunt acolo si esti un prost care escaladeaza copaci sau cauta dupa cosuri de gunoi.

marți, 26 februarie 2013

luni, 25 februarie 2013

orasul care promite

Varsovia. Varsovia e orasul care promite si uneori se tine de promisiuni, alteori uita ca le-a facut si alteori nu vrea sa le respecte fix de-a dreacu'.

miercuri, 13 februarie 2013

pentru ca de-aia

Tu tii de coltul de sus si eu de coltul de jos, ca totusi e o pagina destul de greu de intors. Incheiem, probabil, cel mai semnificativ capitol de pana acum din cartea asta de marimea unui dictionar enciclopedic.

luni, 11 februarie 2013

Duduia se intreaba, ca doar e duduie

Ca multi dintre voi, dezvolt obsesii. Spre deosebire de multe dintre voi, obsesiile mele nu se refera la barbati, ci la melodii. Ca multi dintre voi, obsesiile mele se invart in jurul muzicii electronice. Spre deosebire de multe dintre voi nu imi place Smiley si nici nu plang pe melodiile lui Celine Dion. Ca asa sunt eu, na...


luni, 4 februarie 2013

Ce-ar fi dac'ar fi...

Stiti jocul? Ala cu ce-ar fi dac'ar fi? Daca da, bravo, daca nu, nu conteaza foarte tare, ca nu prea are legatura cu continutul articolului.

Ideea e ca am urmatoarele intrebari: ce-ar fi daca...

marți, 29 ianuarie 2013

Uite ca nu

Am auzit eu zilele trecute o melodie de la Swedish House Mafia, in care un nene canta ca "don't you worry, child, heaven has a plan for you". Melodia e foarte draguta, dar, ca de obicei, sunt o jitie si nu cred in rahaturi de-astea. Sa va explice Fifi cum sta treaba...

joi, 17 ianuarie 2013

Nu pot azi...

Nu, azi chiar nu am nimic de scris. Am creierul facut terci pentru ca ascult aceeasi melodie de aproape 12 ore.

Ia sa o ascultati si voi!


marți, 15 ianuarie 2013

De ce e bine sa ai sentimente doar pana in 9 dimineata

Probabil ati mai citit in articole anterioare sintagma "am sentimente pana in 9 dimineata".  Si nu e neaparat o gluma. Pentru ca asa mi se pare normal. Si, ascultand o melodie excelenta de la formatia - obsesie pentru mine condusa de Tudor Chirila si numita stiti voi cum, melodie numita "Fata in boxeri si tricoul alb" aud versul "Apoi in lume o sa iesi si devii femeie". Asta m-a facut sa simt nevoia sa detaliez de ce consider ca sentimentele nu sunt utile dupa orele diminetii.

luni, 14 ianuarie 2013

Fifi, nu fi gaina!

Ma enerveaza sa insel asteptari. De asemenea, ma enerveaza sa imi fie inselate asteptarile.  Dar, cel mai tare si cel mai tare ma enerveaza momentul in care eu imi insel asteptarile in ceea ce ma priveste.

vineri, 11 ianuarie 2013

Rezolutiile mele pentru altii pentru 2013

Mi-am dat seama ca nu sunt buna la facut rezolutii pentru mine, pentru ca, sigur nu o sa ma tin de ele, doar pentru ca au fost concepute drept planuri, au fost concepute sub forma "jur sa nu mai..." sau "de azi incolo...". Nu functioneaza. Daca voua va merge, bravo. La mine, lucrurile trebuie sa vina de la sine, altfel sunt doar planuri esuate si dezamagiri.

joi, 10 ianuarie 2013

Mi-am adus aminte...

Mi-am adus aminte ca trebuia sa va luminez, dar nu am avut timp pentru ca, in ultimul timp, muncesc din greu (serios, chiar muncesc din greu) si simt ca nu pot sa dau Cezarului ce e al Cezarului, adica sa fac articolul ala atat de savuros pe cat merita sa fie. Asa ca, pana il scriu va mai aduc din cand in cand aminte de el ca sa va tin in suspans.

Pana atunci, va las mai jos niste bancuri excelente, la care am ras cu lacrimi. Si da, sunt misogine, asa ca, daca sunteti printese sensibile, va rog sa nu le cititi. Here we go:

miercuri, 9 ianuarie 2013

Gasit in telefon, scris acum 1 vara si un pic:)





Era genul ala de zi. 

Genul de zi in care vrei sa ti se usuce parul de la soare. Genul de zi in care te uiti la Sex and the city in pijama in timp ce iti bei cafeaua si iti mananci omleta.

Genul de zi in care trebuie sa stai pe un sezlong, cu ochelarii de soare pe ochi, cu un Dunhill albastru lung in mana si cu un mojito pe masuta de langa.

Genul de zi in care iti trebuie o masuta, dar nu langa sezlong. Genul de masuta care iti trebuie cand stai pe cearceaf in parc. Si te uiti la lac, la ratele de pe lac si duci discutii  cu cei de langa tine despre relatii, Dumnezeu si relatia ta cu Dumnezeu.

Genul de zi in care te simti bine si nu ai nevoie de nimic altceva decat o temperatura ridicata afara.

marți, 8 ianuarie 2013

Mai bine golan decat jurnalist!

Va ziceam ieri aici ca o sa va luminez in ceea ce priveste capabilitatea barbatilor de a face sex fara a pune nici macar un strop de sentiment in actul respectiv. Fara a da macar un scuipat pe femeia care geme dedesubtul lui, fara sa ii pese ca poate maine proasta plange din cauza lui. Si nu, daca plange nu inseamna ca e sensibila. Inseamna ca e proasta.

DAR NU DESPRE ASTA VOM DISCUTA AZI.

luni, 7 ianuarie 2013

Nu lasati o tanara sa moara!

Stiti senzatia aia de "nu pot sa respir si imi simt sfarsitul aproape"?.

Decât să minți...? De cât pot duce ceilalți...

MITOMANÍE s. f. Boală psihică caracterizată prin tendința de a denatura adevărul, de a inventa fapte care nu s-au petrecut în realitate; p. gener. mania de a minți. – Din fr. mythomanie.