vineri, 24 august 2012

doar o idee și-o urare

Cam acum un an se năștea în mine dorința de a-mi bate un nou tatuaj. Încet - încet, ideea a început să capete forme (care parte a corpului urmează să fie întușată, care să fie persoana care să mi-l bată astfel încât să își păstreze intensitatea culorii cât mai mult timp șamd...), singurul lucru nedefinitivat fiind și cel mai important: ce ANUME vreau să port pe piele tot restul vieții.

Inițial voiam să fie simplu: un scris italic stilizat frumos „Je ne regrette rien”. După care, am văzut în periplul meu prin centrul vechi al Capitalei un număr foarte mare de domnițe sclifosite cu fix același tatuaj.Așa că am abandonat foarte repede ideea, după care am rămas fără idei până când...Până când, într-o duminică toridă de iulie, stăteam cu tata (o să vă povestesc eu la un moment dat și despre tata) de vorbă doar ca să ajutăm timpul să treacă mai repede și să ne punem la curent cu ce se întâmplă în viețile noastre. Și cum stăteam noi de vorbă ne-am adus aminte de episodul în care mi-a zis că din toate proiectele lui, eu am fost cel mai greu de îngrijit, că de proiectat nu a fost chiar atât de greu. Și am râs. După care am început să vorbim despre altele, el ajungând să îmi spună „bineînțeles...cum să nu îmi semnez planșele? Toată lumea acum lucrează pe calculator...ce să zic. Dai din mouse și ți-e gata casa. Mie tot în fața planșetei îmi place să stau, cu calcul în față și cu tușul în mână. Și după ce simți cu adevărat că muncești, normal că tragi o semnătura caligrafică în dreapta. Ca să știe lumea că tu ești ăla care a proiectat minunăția aia.”.

Punând cap la cap cele două informații acumulate în ziua respectivă, neuronii mei au încropit următoarea concluzie: „Aloo...domnișoaraaa!! Mai ții tu minte că habar nu ai ce vrei să îți tatuezi? Păi dacă tot ți-a explicat entitatea parentală care e treaba cu semnătura, nu ai vrea tu să știe lumea cine e ăla care a proiectat minunăția asta?” Și ba da, vreau.

Așa că, având în vedere că ambii mei părinți se semnează fix la fel, atâta numai că scrisul lui tata e mai caligrafic și mai interesant, am de gând ca în toamnă să îi dau Cezarului ce e al Cezarului și să las toată lumea să știe cine au fost project manager-ii obiectivului „Miriam soon to be 2.3”, obiectiv în continuă creștere, cu program de vizită redus și care nu îți oferă posibilitatea să îi atingi exponatele. 

Asta era ideea.

Și urarea? E de bine și e inspirată din alta pe care a compus-o Fifi la un moment dat. Vă doresc să aveți un week-end de o mie de ori mai frumos decât locul în care o să îl petreceți. Pentru că noi sigur îl vom avea.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu