duminică, 24 iulie 2016

23 iulie 2016 - ziua în care am stat cu ochii pe mama, nu în telefon

În primul rând aș vrea să vă fac o confesiune. Mă enervează de mor toate site-urile gen expunere.ro, leacurinaturiste.ro, fatebineacum.ro sau din aceeași arie, nu pentru că cei care scriu articole pe site-urile respective sunt semi - analfabeți (dar și din cauza asta), ci pentru că mint cu nerușinare și încearcă să păcălească oamenii. Primul lucru pe care l-am citit astăzi, când m-am trezit. în news feed era un articol de pe un site de genul acesta, care avea ca titlu „Diabetul se poate vindeca în câteva minute”. Am dat click. ca proasta pe link. iar articolul spunea că nu știu ce operație la stomac poate avea efecte nu știu de care asupra pancreasului și așa scapi de diabet. Nu sunt doctor, dar nici nu trebuie să fiu ca să vă spun că diabetul nu trece. Punct. Nu că nu trece cu operații la stomac. Nu trece. Nu se vindecă. O dată ce te-ai procopsit cu el, îți va fi companion toată viața, însă, dacă știi să te împrietenești cu el, dându-i medicamente pentru a-l ține sub control și renunțând definitiv la alcool, zahăr și alte câteva mâncăruri, poți să ai momente în care uiți de el. Știu asta pentru că am doi părinți diabetici pe fond de stres, dar care, culmea, nu sunt stresați de faptul că îl au.

Așa cum diabetul nu se vindecă dacă te operezi la stomac, nici cancerul nu se vindecă dacă mănânci ouă de prepeliță crude. dacă bei apă neîncepută cu lămâie și bicarbonat de sodiu sau dacă juri să nu mai orice. Cancerul e o boală de care scapi dacă te înarmezi cu răbdare, gânduri bune și frumoase și dorința de a scăpa de el. Dar despre asta v-am mai povestit și în zilele trecute și sper că ați reținut că mi-ar plăcea să văd oameni zâmbind mai des în fața problemelor și să văd cât mai puține fețe împovărate și gri când se termină perioada de reduceri la H&M. Dar să vă povestesc despre ce am făcut azi.

De obicei, vara prind foarte puține week-enduri acasă pentru că mereu fug cu copiii frumoși prin tabere de unde uit să mă mai întorc sau, în cazul verii din anul acesta, îmi iau câteva zile libere să dau o fugă până în Vamă cu o mână de oameni care îmi sunt dragi și cu care îmi place să îmi petrec timpul liber. Și în week-endurile în care stau acasă, aleg ca sâmbăta să mi-o petrec cu ai mei, care și-au format un tabiet să bată hipermarketurile în lung și în lat pentru a face cumpărăturile pentru casă pentru săptămâna ce urmează. De obicei, sâmbetele mele presupun împins un cărucior din punctul A în punctul B, unde mama mă lasă să o aștept până vine ea cu un raion întreg în brațe, în timp ce scroll-uiesc pe facebook sau pe instagram sau tap-uiesc pe snapchat. Astăzi, însă, am ales să uit telefonul în geantă și să nu o mai las pe mama să care singură toate lucrurile de la raion la cărucior, ci să le car eu în timp ce ea îmi povestește ce mai roade Cox, ce mai face Seth, cum se mai simte bunică-mea și cum mâine se împlinesc 33 de ani de la cununia ei religioasă cu tata. Cred că una din marile mele întrebări va rămâne mereu ce au făcut ei în cei 6 ani în care au fost căsătoriți și m-au amânat pe mine, dar nu cred că voi afla vreodată răspunsul la întrebarea asta, pentru că zău că mi-e și rușine să o vociferez. Probabil că și copiii mei o să mă întrebe de ce i-am făcut așa târziu, iar mie o să îmi fie rușine să le răspund „că a întârziat tac-tu în viața mea”.

Problema e că am impresia că exagerez uneori în privința maică-mii. Adică azi nu am vrut să o las să care nici măcar două cepe verzi până când, când mi le-a luat din mână și mi-a zis foarte ferm „Dă-le încoace și du-te și caută-l pe taică-tu”. Și pe bună dreptate. Cred că procesul de „a-i fi alături” nu presupune să o menajez și să mă port cu ea ca și cum ar fi invalidă sau nu ar mai avea putere în corp, sau cel puțin nu acum, când abia mă dezmeticesc și îmi dau seama de ce urmează. Cu siguranță vor veni momente în care nu o să mai aibă putere să stea 6 ore în plimbări cu mine, în timp ce căutam deodorante care să miroasă exact cum ne place nouă, geluri de duș exfoliante, nu cu cremă inclusă în ele sau sau saleuri cu brânză, nu simple. Dar dacă mai e puțin până la perioada aia, cred că măcar în puținul ăsta rămas ar trebui să o las să mai care niște icre, cașcaval și două iaurturi într-o mână și somon file, 400 de grame de brânză și pâine cu ceapă în cealaltă. O să am suficient timp să mă duc singură sau, în cel mai bun caz, cu tata în hipermarketuri cu listuța pregătită meticulos și să mă enervez că mama nu e cu noi, că ea știe mult mai bine unde e Activia ăla bun care îi place bunică-mii și fără de care nu avem voie să ne prezentăm înapoi acasă după o zi de expediție.

Cred că fiecare perioadă a vieții are farmecul ei. Niciodată când eram adolescentă nu mi-am dorit să fiu adult și cred că de prea puține ori când eram copil îmi doream să fiu mare și asta doar din cauză că voiam să mă machiez și să port și eu pantofi roșii, cu toc, așa cum poartă mama. Întotdeauna am reușit să mă bucur de momentele pe care le trăiam, mai puțin alea din adolescență când plângeam după diverși și tânjeam după dragostea lor, dar acum, când îmi aduc aminte de momentele alea, zâmbesc cu gândul „Of... că tare proastă am mai fost”. Aceeași regulă cred că o să se aplice și în perioadele următoare pentru mama și pentru mine. Nu pot să spun că aceste perioade o să aibă FARMECUL lor, dar particularități cu siguranță. Fiecare perioadă, începând cu cea a investigațiilor, continuând cu cea a tratamentului și terminând cu cea a operației și după, o să aibă ceva deosebit față de celelalte pe care le-am întâlnit până acum. Nu o să mă bucur de ele, așa cum făceam de copilărie, nu o să simt că lumea e a mea, așa cum făceam în adolescență și cu siguranță nu o să adorm în fiecare seară zâmbind ca în primele seri de locuit singură și intrat în lumea adulților responsabili, care își plătesc singuri lumina și întreținerea. Evident, nu o să pot să descriu niciodată vreuna din perioadele următoare ca „cei mai frumoși ani” sau „ceva de care mi-aduc aminte cu plăcere”, dar cu siguranță vor fi niște perioade despre care mama le va povesti nepoților ei. Parcă mi-o și închipui grizonată, plantând o orhidee în curte spunându-i lui fie-mea deja adolescentă: „păi și tu stai să plângi după un bou? Maică-ta când era un pic mai mare ca tine mergea cu mine prin spitale și eu când eram cam de vârsta ei băteam cancerul la fundul gol. Pune mâna și găsește-ți altul pentru ziua de mâine, nu te mai gândi la ăla de ieri!”

Dar, cu toate că azi a fost una din cele mai călduroase zile din ultimul timp, a fost o zi superbă. A fost o zi în care timp de 7 ore cred că mi-am verificat de 3 ori telefonul și am trimis două mesaje scurte și am dat un singur în telefon pentru a amâna pentru mâine niște planuri pe care mi le făcusem pentru azi. Nu pentru că nu aș fi vrut să mă duc să văd ce face verișorul meu rănit, ci pentru că mi-am dat seama cât de multe sâmbete am pierdut necărând iaurturi și am vrut să le înghesui pe toate în cea de astăzi. Nu am reușit pentru că, evident, nimeni nu aduce în prezent timpul pierdut în trecut. dar am reușit să schimb ceva la mine, cea veșnic cu telefonul în mână și cea mereu online pe facebook.

Ce e enervant e că a fost nevoie de așa ceva ca să îmi dau seama cât de mult timp am pierdut până acum în toate zilele în care am ales să socializez virtual, cu persoane care nu erau lângă mine, în loc să socializez real, cu ai mei, care au atâtea povești grozave dacă îi rogi frumos să ți le povestească. Tata nu o să obosească niciodată să îmi povestească despre accidentul lui de motocicletă pe care l-a avut în timp ce se ducea la casa maică-mii ca să o ceară de nevastă, iar mama o să îmi povestească mereu cu același entuziasm de colegii ei din Șincai, de cum tata i-a desenat robinetul pentru prezentarea licenței și despre cum eram eu când eram mică.

Încercați, dragilor, să ridicați ochii din telefon atunci când aveți persoane în jurul vostru. Știu că e greu să adunați toți oamenii în același timp, în același loc, astfel încât să nu aveți nevoie să le scrieți unora pe facebook și altora să le dați o inimioară pe instagram. Însă, cred că dacă ne chinuim puțin, ne facem timp să vedem toate persoanele dragi într-un interval de mai multe zile și să râdem împreună în timp ce avem în față o cană de cafea, o scrumieră și niște țigări sau în timp ce vânăm iaurturi prin Auchan. Știu că tehnologia ne face viața mai ușoară, știu că goana dupa Pokemoni dă dependență, dar și momentele în care stați la povești pot da aceeași dependență plăcută și, poate, singura sănătoasă.

Noi suntem bine. Sper din suflet că și voi! 

sâmbătă, 23 iulie 2016

22 iulie 2016 - ziua în care mama și-a făcut biopsia

De câteva luni încoace mi-e foarte greu să adorm. Nu știu să vă spun din ce cauză, dar când mă pun în pat mă simt de parcă dacă închid ochii o să se întâmple ceva tragic și mă panichează fiecare zgomot, fiecare câine care latră sau fiecare moment în care pornește frigiderul. Și reușesc să adorm pe la 3-4 dimineața, iar apoi mă trezesc vioaie pe la 10-11 și mă apuc de diverse treburi prin casă, pentru tabere sau pentru alte idealuri pe care vreau să mi le ating.

Azi - noapte m-am tot foit până am adormit și am impresia că m-am trezit de câteva ori și pe parcursul nopții, dar asta mi se întâmplă mereu când știu că trebuie să mă trezesc a doua zi mai devreme decât de obicei. Azi a fost una din acele dimineți. Mi-am pus ceasul să sune la 8, însă nu știu cum naiba am reușit să dorm atât de profund încât să nu aud nici un fel de alarmă până la ora 9 fără 10 când m-am trezit din senin. În 10 minute trebuia să fiu jos și să merg cu ai mei spre Fundeni, unde fusese programată mama pentru biopsie.

Mama mereu a trăit și trăiește într-o tensiune groaznică. Cred că toată anxietatea asta a mea e dobândită cumva de la ea, pentru că mereu își face griji, ba pentru mine care umblu brambura nopțile pe străzi, ba pentru tata că trebuie să se opereze de cataractă și nu în ultimul rând pentru mama ei și bunica mea, care e bătrână și e mereu supărată că nu mai poate să deretice prin casă așa cum o făcea înainte și nu mai poate să se cațere pe scaune să spele lămpile sau să stea în genunchi și să frece covoarele. Și e normal. Cred că e foarte enervant și frustrant să vezi că nu mai ești în stare să faci un lucru pe care până acum câțiva ani îl făceai aproape săptămânal, fără să te jeneze absolut nimic înafară de un plod mic care aleargă prin casă și nu îți dă pace când gătești sau ștergi praful de pe biblioteca din sufragerie.

Dar să revenim la mama. Mama își face griji pentru că așa e obișnuită și pentru că așa e ea. Și când chiar nu are de ce să își mai facă griji pentru apropiații ei, își face griji despre ce se întâmplă la ea la birou. Azi, cât am așteptat în spital, mi-a explicat de mai multe ori că ea credea că o să terminăm mai repede,că ea trebuie să ajungă la birou să facă nu știu ce acte pentru nu știu ce lucrare, și ce o să se facă oamenii ăia fără actele făcute de ea. Și nu i-am zis nimic pentru că după aia îmi servea acel clasic „ei bine... atunci nu îți mai povestesc nimic”, dar mă enerva înfiorător că nici în momentele alea nu voia să se pună pe ea pe primul loc și să mai uite de ce se întâmplă la birou, mai ales că are niște colege și niște șefi care sigur pot face lucruri în absența ei. Cu atât mai mult cu cât toată lumea din „întreprindere” cum îi zice tata, știe prin ce trece mama și o sprijină așa cum poate și știe fiecare. Oricum. printre momentele în care se întreba ce se întâmplă la birou, am stat mult de vorbă. I-am povestit de Mihai, care când s-a dus la Floreasca având o coastă ruptă, ăia năuci l-au trecut în catastife „Dumitru Nicolau” în loc de „Mihai Nicolau” și după aia tot pe el îl certau că nu și-a zis numele corect, de cum doctorii i-au zis să rămână internat peste noapte în spital, dar el n-a vrut să audă nici în ruptul capului de așa ceva și a plecat pe proprie răspundere și semnătură acasă. Despre cum s-a întors a doua zi și l-au mai pus să facă o radiografie după care, când a cerut puțină apă, o asistentă s-a oferit să îl hidrateze prin perfuzie, că ei dozatoare de apă nu au prin preajmă, înafară de cel din cabinetul asistentelor, care e plătit și alimentat din banii asistentelor, deci nu au cum să se alimenteze pacienții din el. Și râdeam de nu mai puteam, de ne auzea tot holul și de se uita toată lumea la noi cu invidie că noi râdem, când e coadă la cabinetul de consultații oncologice, dar zău că mi se pare că le-am făcut ziua mai bună măcar câtorva de acolo. Și chiar stau și mă gândesc dacă nu e mai bine să îi râzi în față bolii ăsteia nasoale, decât să stai să te gândești la ce și cum o să fie.

Știu că e un clișeu să spui că râsul e cea mai bună terapie, însă chiar am ajuns să cred asta. Mi se pare că dacă ești în stare să râzi în momentul în care aștepți să intri într-un cabinet ca să ți se ia țesut dinăuntrul sânului și să aștepți să îți spună cineva oficial, ce ți-au spus doi doctori specialiști neoficial, chiar ești pregătit să lupți și ai și toate armele la tine. Și pe lângă toate arme, ai și rezerve de muniție. Și, mai ales, să fii în stare să spui cu voce tare și să recunoști că suferi de boala asta, dar să vrei să auzi doar ce trebuie să faci ca să o învingi, în loc să fii în negare, să urli, să plângi sau să suferi în orice fel doar la gândul că s-a abătut asupra ta o mizerie ca asta, înseamnă că trebuie să fii un om mai puternic decât ăla din Legendele Olimpului care ducea lumea pe umerii săi și pe care îl chema Atlas.

Știu că e foarte greșit, dar uneori am momente în care mă gândesc cum aș reacționa eu dacă aș fi în locul ei și îmi dau seama că în nici un caz așa. Cel mai probabil că nu aș abandona lupta asta, ba chiar aș duce-o cu îndârjire, dar aș avea nevoie de o perioadă mult mai lungă în care să mă pot obișnui cu gândul și cu ce urmează și aș avea nevoie de o perioadă în care să fiu singură, pe un vârf de munte, să port un dialog închipuit cu Dumnezeu și să urlu de nervi și de supărare. Dar, asta nu face decât să reflecte diferențele dintre oameni, modul lor de a privi viața și obstacolele pe care ți le scoate în cale și reacțiile pe care le ai în momentul în care îți dai seama că cele mai mari probleme în viață nu sunt legate de faptul că alții au Iphone 6 în timp ce tu ai un Samsung învechit sau de faptul că alții au un salariu mai bun ca al tău, paradoxal, muncind mult mai puțin. Viața e nedreaptă pentru că te lovește unde te doare mai tare, atunci când te aștepți mai puțin și are tot felul de talente care de care mai macabre. Dar cred cu tărie că de fiecare dată când viața îți mai pune o piedică și te pune la pământ, tot ce trebuie să faci e să te ridici, să te scuturi un pic și să spui încet, cât să te auzi doar tu „You hit like a bitch”. Altfel, o să rămâi acolo, jos, de unde lumea se vede total diferit. Se vede mai urât, se vede pe jumătate și de unde în nici un caz nu poți vedea cum se face cerul roz când apune soarele, culorile pe care le au copacii pe străzile din București și de unde, cu siguranță, nu îți poți vedea mama răzând când îi povestești lucruri.

Toți, dar absolut toți prietenii mei spun despre mine că sunt puternică. Sunt absolut convinsă că nimeni nu m-ar categorisi drept o femeie slabă (din orice punct de vedere) sau proastă. Și tot timpul mi-a plăcut să aud asta. De fiecare dată când auzeam „Miriam, tu ești puternică” indiferent de context se umflau penele pe mine ca pe cocoșii care ies la agățat găini. Însă, astăzi am descoperit o femeie mult mai puternică decât mine. Femeia care își face griji pentru oricine și din orice este de o mie de ori mai puternică și mai pregătită pentru ce urmează decât mine. Femeia asta o să mute munții din loc în timp ce o să îl certe pe tata pentru cum conduce și pe mine că am uitat să o anunț când am ajuns acasă. Vă zic sigur asta.

Așa că, dragilor, vă spun sincer și cu mâna pe inimă că atâta timp cât aveți puterea să râdeți de să vă audă toată lumea și să nu vă pese, aveți puterea să învingeți orice. Și, mai ales, dacă aveți oameni pe lângă voi care să râdă cel puțin la fel de tare, atunci sunteți gata să vă duceți pe orice câmp de luptă la orice oră din zi și din noapte. Așa că, vă rog: râdeți. Sau dacă nu râdeți, măcar zâmbiți. Petreceți-vă timpul cu cei dragi ai voștri și povestiți orice vă vine fără teama că veți fi judecați. Oamenii care vă iubesc nu vă judecă niciodată. În cel mai rău caz vă ceartă când spuneți tâmpenii, dar vă promit că o să le treacă repede. Pentru că oamenii care vă iubesc și pe care îi iubiți sunt singurele resurse pentru o viață așa cum vă doriți și partea cea mai frumoasă este că nu știi niciodată când se epuizează aceste resurse.

Noi suntem bine. Sper din suflet că și voi! 

vineri, 22 iulie 2016

21 iulie 2016 - ziua în care mama s-a programat la biopsie

Cred că unul din cele mai enervante feature-uri ale facebook-ului e acela cu „on this day” în care îți arată ce postai acum un an, acum doi sau acum cinci. Și cand scroll-uiești cu ochii în telefon îți faci o autoanaliză, îți dai seama cine erai atunci și cine ești acum, îți amintești de lucrurile bune sau de greșelile pe care le-ai făcut când erai prea tânăr ca să îți dai seama că fericirea se construiește în etape, nu vine de-a gata și nu constă într-o notă mare la un test sau în faptul că ești preferatul profesorilor. Mă rog... alea sunt momentele în care poți să faci diferența între tine cel de atunci și tine cel de acum.

În cazul meu, diferențierea asta nu se mai face în funcție de ce postam pe facebook acum nu știu câtă vreme. În cazul meu, diferența se face între cine eram înainte să aflu că mama are cancer la sân și cine sunt acum, când trebuie să mă lupt nu numai cu ideea în sine și cu acceptarea ei, ci cu lupta pe care trebuie să o port împreună cu ea. Pentru că orice om are nevoie de alți oameni lângă el ca să îi facă zilele mai frumoase. Și dacă unii dintre noi au nevoie de o cană de cafea din partea celui mai bun prieten, mama are nevoie zilele astea de mine să îi spun că o să fie bine și că o să trecem împreună peste toată mizeria asta care ni se întâmplă amândurora. Pentru că în momentul în care afli că persoana care te-a făcut să devii ce ești astăzi trebuie să se lupte cu cea mai nemernică boală a zilelor noastre, nu mai e vorba doar de lupta pe care o poartă ea, ci și de cea pe care o porți tu și restul familiei tale. Și în momentul în care, înafară de lupta ta, trebuie să sprijini și alți soldați de lângă tine să înfrângă armata adversă e al dracului de greu, însă nu imposibil.

Nu pot să vă descriu exact ce simt. Nu pentru că e copleșitor, nu pentru că nu sunt în stare, ci pentru că nici eu nu știu exact. Nu știu de unde să îmi apuc ideile și sentimentele și nu știu dacă mâine o să mai fiu la fel de întreagă la cap cum sunt astăzi. Nu știu dacă sau când o să clachez și o să zic că nu mai pot să stau pe câmpul de luptă și nu știu nici dacă o să pot vreodată să mă prefac că nu se întâmplă, de fapt, că mama de fapt e doar un pic răcită și că o cură de antibiotice puternice o să o facă bine și o să o pună pe picioare. Tot ce știu este că în momentele astea am două frustrări.

Prima este că nu am pe cine să dau vina. Nu am pe cineva căruia să pot să îi zic că nu e frumos să faci așa ceva cuiva, că nu așa se rezolvă problemele și că trebuie să își ceară scuze și să repare greșeala pe care a făcut-o. Nu am la cine să mă uit urât și nu am pe cine să plănuiesc să distrug împreună cu prietenii mei în timp ce bem cidru și ne înghesuim pe băncuțele de la J'ai Bistrot. Nu am pe cine să bat cu urzici peste gură și nu am la cine să țip sau pe cine să pălmuiesc. E doar o situație în care am ajuns cu o viteză pe care nu am simțit-o niciodată și mi se pare că joc într-o horă de nuntă, la 5 dimineața cu toți bețivii din sat fără dinți în gură și care se dau la mine cu replici proaste de agățat. Și nu pot să ies din hora asta pentru că altfel se supără mirele și mireasa. Altfel, aș fi fost plecată de mult.

A doua este că nu știu de unde să apuc totul. Adică știu care e procesul, știu exact toți pașii pe care trebuie să îi urmeze ea și mai știu că trebuie să fiu mereu lângă ea în timp ce face pașii ăștia, ca să o mai distrez cu poveștile mele despre Endy și cum ne uităm la filme o dată pe săptămână și după aia stăm cu orele de vorbă despre tot ce ne apasă, despre Andrei care e extenuat că are prea mult de muncă sau despre Mihai care își rupe coaste când vrea să fie copil încă o dată și să alunece pe diverse scări. Pentru că, la fel ca mine, mama are nevoie de orice distragere a atenției de la ce se întâmplă și dacă poveștile mele și ale dragilor mei o distrează, atunci o să i le spun pe toate, cu riscul de a mă repeta. Dar, înafară de proces, sunt total pierdută. Poate că din cauză că de fiecare dată când apare o problemă, sunt prima care vine cu soluții la ea. Poate nu cele mai bune, poate uneori pun doar plasturi pe răni deschise, cât să se oprească un pic sângerarea, însă în cazul ăsta nu există nici un plasture pentru rana asta și nici o soluție la asta. Sau, cel puțin, nu una pe care să o pot crea eu și care să vină din inițiativa mea, din ideile mele și din forțele mele. Singura soluție e să ne înarmăm cu răbdare, să mergem la diverse clinici pentru diverse investigații și, după aia, să se apuce de tratament.

Și cred că cel mai rău mă irită mila pe care o citesc în ochii celorlalți. În ochii celor care își fac cruci când mama le povestește ce i se întîmplă și în ochii celor cărora le zic că nu pot să fac diverse lucruri sau să ajung în anumite locuri din cauză că trebuie să merg cu mama la doctor. Nu suntem demne de milă, dragilor. Și vă jur că înțeleg că ne vreți binele, însă uneori ne faceți mai mult rău. Pentru că amândouă suntem încă bine cu nervii și încă mai râdem la glume proaste și nesărate și încă avem încredere în faptul că viața o să țină cu noi și, încet - încet, o să transforme toată perioada asta într-un subiect pe care să îl dezbatem când mama o să aibă aproape 100 de ani și eu o să vin în vizită la ea să își vadă nepoții și strănepoții.

Dacă învățăm ceva din asta? Cu siguranță. Învățăm că orice durere fizică, dacă nu trece cu ibuprofen, trebuie să fie vindecată de un doctor și că orice durere psihică trece atâta timp cât ai oameni care să te țină cu picioarele pe pământ atunci când ne e greu. Că trebuie să avem grijă de noi și să ne iubim viața, așa cum vine ea, cu bune cu rele, cu momente frumoase și mai puțin frumoase, dar că fiecare răsărit nou de soare nu prevestește altceva decât o altă zi în care poți să zâmbești cel puțin o dată.

Până acum suntem bine. Avem o doctoriță minunată, care ne spune ce trebuie să facem și care ne recomandă cele mai bune lucruri și ne explică răbdătoare pașii. Suntem abia la început, pe un drum ce știm că o să fie greu și anevoios, însă, cu siguranță o să putem să îl străbatem împreună. Azi am fost să o programăm la biopsie, și am reușit să ne mișcăm tare repede, așadar mâine, la ora 10 ne prezentăm la spital pentru o înțepătură mică, după care, în timp ce așteptăm rezultatele o să mergem să facem alte investigații.

Vreau să înțelegeți că postările mele viitoare nu au ca scop să mă plâng de ce mi se întâmplă și de cât de nedreaptă e viața. Cred că viața ne oferă fiecăruia exact cât putem să ducem și nimic mai mult, iar dacă prin asta trebuie să trecem, înseamnă că cineva, acolo sus a știut că suntem suficient de puternice să trecem și prin asta. Vreau ca ce vă povestesc acum și ce urmează să vă povestesc de acum încolo să fie niște lucruri pe care cei care, doamne ferește, trec prin ce trec eu să le poată citi și să își dea seama că nu sunt singurii care trec prin asta și că trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și pe cei care ne sunt aproape, chiar dacă asta presupune să alergi mai tare când te dor picioarele, să dormi mai puțin decât simți nevoia și să înțelegem că, orice ar fi, nimic nu e mai frumos decât să lupți pentru o cauză care merită.

Noi suntem bine. Și sper din suflet că și voi sunteți. 

marți, 3 noiembrie 2015

Vinovații fără vină cer să se facă lumină

Așa zice un cântec pe care îl ascultam, la un moment dat, ore în șir zi de zi.

 O mare perioadă din viața mea mi-am petrecut-o îmbrăcată mai mult în negru decât în alte culori, încălțată doar cu adidași sau bocanci, machiată mereu cu culori închise. Am fost considerată „ciudată” de alți colegi de-ai mei de liceu, „rebelă” de unele cadre didactice care s-au perindat prin fața catedrei clasei mele și „satanistă” de mai multe babe de prin mijloacele de transport în comun. 



Prietenii mei erau rockeri, iubiții mei erau rockeri, comunitatea pe care o alesesem drept definitorie era cea a rockerilor. Umblam prin baruri gen Viking, The Jack, Sovata sau Argentin. Făceam concurs de cunoștiințe cu prietenii mei în ceea ce privește numărul de melodii Iron Maiden și albume Megadeath sau Motorhead. Asta a fost fericirea mea pe parcursul liceului, cu toate că foarte mulți oameni a căror părere conta puțin spre deloc au decretat de la sine putere că eu și prietenii mei suntem niște „ratați care doar printr-o minune o să promoveze bacalaureatul”. În prezent, prietenul meu cel mai bun de la vremea respectivă e medic în Marea Britanie și nici eu nu pot să zic că am ajuns chiar rău. 








Și conceptul „rockerii sunt ratați, nespălați și sataniști” datează încă de pe vremea lui tata, care, la rândul lui a fost un „golan în blugi” care a organizat cele mai mari festivaluri rock de la vremea respectivă în România. Nici tata nu a ajuns chiar rău.










Am citit întâmplător azi că ÎPS-ul a zis că cei care se aflau în Colectiv vineri noapte îl invocau pe Satana. Ceea ce cred sper că e o greșeală și o invenție a unor jurnaliști obscuri care voiau să câștige niște click-uri pe site-ul lor la fel de obscur. Însă, am înțeles că BOR-ul a declarat oficial că „preoții nu vin neinvitați, e nevoie de un context, nu de haos”. Nu vă supărați, care e contextul în care veniți și îmi bateți la ușă iarnă de iarnă? Cine vă invită atunci la mine în bloc și vă roagă să bateți la ușile tuturor locatarilor și să îi întrebați dacă nu vor să le stropiți pereții cu aghiazmă? Eu una sigur nu vă chem și eu una nu creez contextul în care vă puteți manifesta așa cum doriți și în care vă puteți practica meseria. Și care era haosul în care nu puteați ține o slujbă? Ce anarhie se crease de nu putea veni un preot să spună o rugăciune sau niște cuvinte din suflet? Eu cred că e mai degrabă din cauză că nu prea aveți suflet. Sau îl aveți adânc îngropat în banii pe care îi pretindeți pentru nunți, botezuri și înmormântări.

Pe oamenii care au aprins lumânări sau au dus flori în fața clubului Colectiv cine i-a invitat, stimabile Preafericit? Credeți că am primit invitații parfumate prin poștă? Credeți că toate lacrimile vărsate au fost pentru că ne-a rugat cineva frumos să plângem un pic? Nu, stimabile. La noi nu s-au angajat bocitoare, cum se face la înmormântările pe care dumitale și cei din subordinea ta le oficiați. La noi totul s-a bazat pe sinceritate, pe emoție, pe sentimente, pe niște lucruri total străine de tine. Pentru că tu ai uitat cum e să fii om, cu toate că te autodeclari sfânt și superior. Sfințești mașini, sfințești bijuterii, sfințești orice ți se aduce spre a fi sfințit dacă e însoțit de o bancnotă cu fața lui Caragiale pe ea. Pentru că ăla e, de fapt, contextul de care ai nevoie ca să spui ceva. Pentru că bancnotele elimină haosul care te împiedică să faci ceva, să faci orice. Ăsta e contextul de care TU ai nevoie pentru ca TU să îți poți cumpăra mașina scumpă care îți mișcă trupul mlădios cu tot cu pelerină albă și coroniță de colo colo, cu tot cu coloană oficială, ca nu cumva să stai în trafic.

Noi, sataniștii, suntem oameni care își acceptă sentimentele și care le arată de fiecare dată când au ocazia. Noi, ratații fără viitor, reacționăm când semenii noștri sunt în pericol și facem tot posibilul să îi salvăm, chiar dacă asta presupune să dăm la schimb viața noastră. Noi, ciudații, suntem o comunitate unită care iubește, suferă, care trăiește. Tu ce ești? Nu, nu... nu „cine”. Te-am întrebat „ce” ești.

Și pentru că am fost și eu satanistă și ratată la vremea mea, în semn de solidaritate cu victimele incendiului de vineri noapte am decis ca toată săptămâna aceasta să mă machiez așa cum o făceam în tinerețe, ca o „rockeriță”. O să am mai mult negru decât de obicei în zona ochilor și culori de ruj mult mai închise decât în mod normal. Încă de azi lumea s-a uitat din nou ciudat la mine pentru că nu mă încadrez în normele lor sociale impuse de nu știu exact cine, dar ghiciți ce? Am mai trecut pe acolo și dacă nu mi-a păsat atunci, cu siguranță nu o să îmi pese nici acum. Așa am ales eu să îmi arăt empatia și respectul. Punct.


duminică, 1 noiembrie 2015

Tinerii din ziua de azi nu mai sunt ca cei de pe vremuri. Și foarte bine fac!

Generația mea și generația imediat următoare o să schimbe lumea. Și dacă nu o să schimbe lumea, măcar o să schimbe România, la momentul oportun. Am auzit de multe ori că „tinerii sunt singura speranță pentru țara asta” și în momentul ăsta chiar cred că așa este. De ce?




Pentru că 7000 de tineri sau chiar mai mult au mers astăzi de la Universitate sau de la Piața Unirii până la clubul Colectiv ca să aprindă o lumânare, să lase o floare sau să stea un pic și să se gândească la cei care s-au dus și la cei care sunt încă în spitale. Și au mers ordonat, fără gălăgie, fără să se înghesuie, fără să se bată care să aprindă primul lumânarea. Au mers împreună și au suferit împreună. Din  nou: liniștiți, ordonați și solemni. Toate astea în timp ce acum câteva săptămâni babele se călcau în picioare și se băteau care să pupe prima niște oase expuse publicului larg și credul. Apropos de asta. Domnule Patriarh, știu că și alte cunoștiințe de-ale mele v-au mai întrebat, dar aș dori să punctez și eu. Pe când ne onorați și dumneavoastră cu un cuvânt pescuit din izvorul înțelepciunii dumneavoastră? Sau pentru că s-a decis că trupurile celor care s-au dus în coșmarul de vineri noapte vor fi înmormântate din forndurile primăriei ați decis că nu e cazul să mai ziceți ceva? Haideți totuși un pic în față, că poate vor enoriașii pupători de tablouri să audă o părere sfântă.






Pentru că tinerii sunt cei care umblă prin spitale încercând să împartă oamenilor de acolo băuturi calde, sandwichuri făcute acasă sau orice ar mai putea să dea, doar ca să încerce să aducă un zâmbet pe fața rudelor celor internați. Pentru că tinerii au sentimente și încă mai au dorința asta, absurdă din punctul unora de vedere, de a face lumea asta un loc mai frumos și mai bun. Da, tinerii sunt cei care petrec în cluburi până în zori și se îmbată, și vomită în taxi, ca să o citez pe Ozana Barabancea. Apropos de asta: doamna Ozana Barabancea, ați declarat că nu înțelegeți cum își pierd tinerii vremea în felul ăsta și că preferați să citiți o carte în loc să ieșiți în club. Înafară de cartea de bucate, pe care e clar că ați citit-o din scoarță în scoarță, ce cărți mai citiți? Că mi se pare că sunteți suficient de agramată și de incoerentă în exprimări încât să îmi permit să pun sub semnul întrebării calitatea și cantitatea cărților pe care le citiți.






Pentru că tinerii simt durerea, o acceptă și încearcă să meargă mai departe în viață, purtând durerea în suflet. Am fost astăzi la marșul în tăcere de care am zis mai sus împreună cu o parte din „copiii lui Miriam”. Copiii lui Miriam înțeleg ce s-a întâmplat, regretă ce s-a întâmplat și sunt dornici să ajute cum pot ei și cum știu ei mai bine. Cu toții ne simțim inutili, cu toții vrem să facem mai mult decât e nevoie. Copiii lui Miriam sunt niște copii extraordinari, precum sunt toți copiii pe care i-am văzut astăzi la marș. Copiii lui Miriam au sentimente și empatizează. Apropos de asta: domnule Cristoiu, dumneavoastră chiar nu mai sunteți normal la cap? Cum puteți în a doua zi de doliu național să declarați, mai pe șleau sau mai pe ocolite, că președintele țării noastre avea nevoie de un eveniment de genul ăsta și i s-au servit 27 de morți pe tavă. Sunt 30 acum. Medicii sunt reținuți în declarații. Domnule Cristoiu, permiteți-mi să vă întreb: dumneavoastră aveți copii? Că eu nu am, dar zău că de 2 zile încoace simt că mi s-a sfâșiat sufletul și abia reușesc să adorm. Câți ani au copiii dumneavoastră, domnule Cristoiu? Ies în cluburi? Ies în baruri? Cum ar fi domnule Cristoiu să auziți la știri că locul în care se află copiii dumneavoastră a luat foc și ei să nu vă mai răspunda la telefon. Niciodată. Ați declara, domnule Cristoiu, „copiii mei i-au fost serviți pe tavă lui Iohannis”? Chiar îmi pare rău că am ajuns să am pentru dumneavoastră aceeași doză de respect pe care o am pentru madame Barabancea. La un moment dat ați fost un jurnalist. Acum sunteți un jeg.



Pentru că tinerii s-au dus să doneze sânge până când au spus cei de la centrele de recoltare că nu mai pot face față și pentru că tinerii sunt cei care au contactat diverse companii pentru a-i ruga să ajute așa cum pot. Pentru că restul erau prea ocupați să claxoneze oamenii care marșau azi. Într-adevăr, duminică la prânz sunt multe locuri unde trebuie să ajungi și nu suportă amânare. Apropos de asta: bai, Oana Zăvoranu? Nebună știu că ești de mult, de când o târai pe maică-ta pe la toate televiziunile cerându-i nu știu ce bani. Dar n-ai vrea să nu mai vomiți păreri? Că îi stârnești pe ăia la fel de dobitoci ca tine. Stupefiant, există oameni care te consideră un formator de opinie și ascultă tâmpeniile tale cu numerologia, cu Haloween-ul și altele ca asta. Au murit oameni, Oana Zăvoranu. Nu te-a întrebat nimeni care e părerea ta despre motivul pentru care au murit. Taci din gură, Oana Zăvoranu, că habar nu ai ce vorbești.






Pentru că tinerii o să schimbe la un moment dat totul. Pentru că generația Y, generația McDonald's, generația pe care o ridicați de pe scaun în tramvaie și autobuze, generația pe care o numiți „generație de cretini” doar pentru că nu se aliniază cu obiceiurile voastre deprinse de pe vremea comunismului de care nu vreți să scăpați e demna urmașă a „generației în blugi”. Tot oameni pe care îi batjocoreați și îi etichetați „golani”, „pierde-vară” sau mai știu eu cum. Generația Facebook s-a mobilizat pe Facebook și a reușit să strângă 7000 de oameni care să aducă un omagiu altor tineri care s-au dus cu mult înainte de vreme și care și ei, au făcut lumea asta mai frumoasă și, cu siguranță, acum fac o alta mai bună.

Tot așa, generație frumoasă! Tot așa!

sâmbătă, 31 octombrie 2015

O tragedie într-un singur act, cu 27 de actori principali care acum joacă pe o scenă mai curată

În general nu plâng. Și, în general, lucrurile care nu mă afectează direct mă ating la un nivel superficial și le uit la câteva ore după ce se întâmplă. Însă tragedia de azi-noapte din clubul Colectiv m-a făcut să plâng și m-a atins la un nivel mult mai adânc decât credeam inițial că mă va afecta.

Am aflat de ce s-a întâmplat undeva pe la ora 23:00, cât încă eram la birou. Eram la birou punând la punct ultimele detalii pentru ce ar fi trebuit să fie week-endul aniversării a 8 ani de JCC, momentul cel mai vesel din an pentru organizația noastră și implicit pentru noi și pentru membrii noștri. Unul din noi a citit cu voce tare știrea, iar un alt prieten mi-a scris pe facebook: „ai văzut că a explodat Colectivul?”. La vremea aia nu însemna nimic pentru mine. Explodase un club de care am auzit întâmplător la un moment dat, în care nu fusesem și în care nu știam dacă erau oameni, dacă găzduia vreun eveniment mare sau dacă era gol și doar aruncase cineva o țigară aprinsă într-un moment potrivnic.

Abia după vreo două ore, am văzut cu coada ochiului la un televizor pornit că există oameni care au decedat și oameni grav răniți care sunt transportați de urgență la spital. Dar nici atunci nu pot sa zic că m-a afectat. Însă, acum, la aproape 24 de ore de la momentul în care am aflat de incendiul din clubul Colectiv, mă simt revoltată, tristă, indignată și înfricoșată de următoarele evenimente sau gânduri:

1. Verișorul meu trebuia să fie acolo, dar e leneș
De obicei, verișorul meu împreună cu unul din prietenii mei ies vineri de vineri într-un club care nu e Colectiv. Așa că pe ei doi îi exclusesem imediat din inventarul apropiaților care ar fi putut să fie victime ale tragediei de azi noapte. Însă, azi dimineață când am deschis facebook-ul, nu văzusem check-in-ul clasic de vineri seară. În schimb văzusem niste share-uri pe profilul verișorului meu cu listele de la diverse spitale, cu persoane dispărute așa că l-am sunat instantaneu. Și da. El trebuia să fie acolo, însă a dormit, după care a decis să mai stea să lenevească un pic cu gândul că noaptea e încă la început și are tot timpul să petreacă până în zori cu prietenii lui. Mi-a povestit cum a ajuns acolo fix când isteria abia începuse. Că a ajutat victime să iasă și a dat apă oamenilor care reușiseră să iasă singuri. Că a văzut totul cu ochii lui și că a rămas cu niște imagini impregnate în minte pe care nu o să le poată șterge prea curând sau vreodată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că e leneș și i-am zis și lui că de acum încolo nu o să mă mai supăr niciodată dacă întârzie când stabilim că ne vedem. O să îl aștept cuminte orice ar fi.

2. Până acum râdeam de mama că mereu mă roagă mereu să o anunț când ajung acasă sau oriunde plec.
Viața mea presupune tot felul de excursii și plecări. Unele de week-end, altele de o lună. Și mereu când plec știu că trebuie să o anunț pe mama când am plecat și când am ajuns. Și uneori nu am chef pentru că fie sunt nedormită, fie mi se învârte capul de la urletele copiiilor, fie cum ajung există cineva care îmi dă de muncă. Ba mai mult, când ies în club, când mă duc în vizită la niște prieteni sau când mă întorc de la muncă trebuie să anunț că am ajuns în regulă acasă. Și până acum eu nu înțelegeam de ce mereu trebuie să fac asta și funcționam pe principiul „eh... doar nu o să mi se întâmple mie”. Acum îmi vine să o sun pe mama mereu și să o mai asigur o dată că sunt bine, doar ca să fie liniștită și ca să știe că am zis „eu plec”, dar zic și „gata! M-am întors!”

3. Sunt un consumator de cluburi, însă îmi doresc din suflet să se închidă toate care nu sunt în regulă
Sunt genul de om care când are chef de ieșit în club, corupe oameni să iasă cu ea. Și de obicei ne strângem o gașcă de 10 oameni care dansează și se distrează împreună. Niciodată nu m-am uitat dacă am vreun extinctor sau vreun furtun prin preajmă, dacă mai există vreo ușă înafară de cea principală, cât de aproape sunt de ușă, câți oameni sunt, în general, în club și alți factori, care în cazul unui incendiu mă împiedică să supraviețuiesc. Acum îmi doresc să fie controale peste tot. Începând cu toate speluncile ordinare și terminând cu cluburile de fiță și să fie închise toate cele care nu respectă toate condițiile de funcționare. TOATE. T-O-A-T-E. Vreau să îmi ceară buletinul la intrare și de fiecare dată când îmi iau o băutură la bar. Vreau să aibă un sistem de ventilație care să permită ca hainele mele să nu miroasă a birt comunal când plec acasă și vreau să nu aibă bureți, lemn sau orice material inflamabil la vedere. Și să organizeze zile de naștere fără lumânări.

4. Simt nevoia să vină cineva și să spună „e vina mea”. 
Slavă lui Dumnezeu, nici unul din apropiații mei nu a fost una din victimele tragediei de azi-noapte. Însă, pe lista celor decedați se află numele a două persoane pe care le-aș recunoaște pe stradă și pe care le-aș saluta zâmbind. Data viitoare când o să ne vedem o să fie într-o lume mai bună, cu muzică rock pe fundal. Dar pentru cele două suflete care nu mai sunt printre noi, pentru toți oamenii care se zbat între viață și moarte în spitale, vreau să vina cineva la oricare post de știri, în Piața Universității sau la mine pe stradă și să zică „e vina mea. Eu sunt responsabil pentru asta”. Nu să mai existe ping-pong-ul ăsta între proprietarii clădirii, cei care închiriaseră clădirea și alți țapi ispășitori. Nu, dragule patron de bar, dornic de făcut mulți bani de pe urma oamenilor care vor să asculte trupa lor preferată. Nu e vina altcuiva înafară de a ta. Tu ai preferat să funcționeze localul tău în regim de club, cu toate că tu ai zis că e bar. Tu ai zis că nu ai nevoie de toate autorizațiile și tu ai zis că e OK să se aprindă artificii cumpărate din Dragonul Roșu într-un spațiu neaerisit, cu materiale inflamabile peste tot, cu aburi de alcool plutin peste tot. Tu ești de vină. Sau, de fapt... nu. E și vina ăluia care a acceptat șpaga ta, idiotule, și ți-a lăsat clubul să funcționeze. Din păcate nici unul din voi nu are cum să îi aducă înapoi pe cei 27 de oameni care s-au dus și nici să îi facă bine pe cei aproape 200 de răniți din spitale. Unii zic că v-ar condamna la moarte. Eu doar v-aș pune să stați singuri pentru restul vieții, ca să aveți timp să vă gândiți la ce ați făcut și la toate nenorocirile pe care le-ați provocat și cu care va trebui să trăiți.

5. Incredibil de mulți români sunt înfiorător de imbecili.
Ozana Barabancea, care cred că ia niște medicamente interzise de lege a declarat că incendiul de azi-noapte are legătură cu faptul că pe coperta albumului ce ar fi trebuit să fie lansat ieri era un dragon. Alte sute de dobitoci au făcut ei singuri cu căpuțul lor o adunare între al nu știu câtălea Halloween și data de ieri, au scăzut anul în care ne aflăm și câte piese erau pe albumul trupei și au ajuns la concluzia că acolo era prezent Satana. Vă dați seama cu ce oameni trebuie să coabităm? Cu niște cretini siniștri care donează bani pentru Catedrala Neamului, dar nu donează sânge ca să salveze niște vieți. Vă doresc să aflați și voi, ca mulți oameni sfâșiați de durere, că apropiați ai voștri au fost implicați în accidentul cumplit de azi-noapte. Să vedem atunci dacă vă mai arde de calcule matematice hilare și imaginate, boii pământului și vacilor nemulse.

6. A murit un copil de 15 ani.
Un copil de 15 ani. Un copil de vârsta celor numiți generic „copiii lui Miriam”. Copiii lui Miriam puteau să fie acolo. Propozițiile astea s-au repetat în ultimele două ore în capul meu. Până când am aflat că unul din copiii lui Miriam era să fie acolo, însă gașca lui s-a răzgândit cu ceva timp înainte de eveniment. Atunci mi-am dat seama că toți copiii lui Miriam sunt în regulă și sănătoși. Însă, tot mi-e foarte greu să înțeleg asta. A murit un copil de 15 ani și alte zeci de puști cam de aceeași vârstă au fost răniți. Copii care le-au zis părinților „mă duc la concert, nu stau mult” și ai căror părinți cu siguranță au stat treji ca să îi aștepte acasă. Problema e că în locul copiiilor lor a venit un telefon de la un număr pe care nu îl cunoșteau.

7. E nevoie de o tragedie ca asta pentru a ne aduce aminte că suntem cu toții oameni.
Luni plănuiesc să mă duc să donez sânge. În mod normal, probabil că nu aș fi făcut asta. Și ca mine sunt convinsă că sunt mulți oameni. Companiile mari au început să ofere servicii gratis pentru victime sau pentru rudele victimelor. Admirabil, dar trist. Mereu suntem într-o continuă luptă pentru cine e mai bun, cine e mai puternic, cine poate fi declarat invincibil. În momente ca acestea ni se demonstrează că nimeni nu e invincibil și că tot timpul e nevoie de oameni pentru a putea perpetua omenira și umanitatea.

Nu știu și nici nu cred că e potrivit să închei altfel înafară de a spune „Condoleanțe” familiilor celor decedați și „Putere și sănătate” celor răniți și familiilor lor.


duminică, 4 octombrie 2015

Despre cum mereu mi-am dorit un frate și cum l-am găsit pe cel mai bun frate din lume

Țin minte foarte puține lucruri de când eram mică. Unul din ele este că îmi doream tot timpul să am un frate mai mare. Și cred că pe la 6 ani mi-am dat seama că nu am cum să am un frate mai mare dacă eu m-am născut deja, așa că m-am decis că nu ar fi fost nici o problemă dacă ai mei ar fi un adoptat un băiat mai mare ca mine. Apoi, am devenit mai indulgentă și am decis că e în regulă și dacă e mai mic. Dar tot frate. Culmea e că niciodată nu mi-am dorit o soră, ci în toate fanteziile mele de copil aveam un frate care, când ne făceam mari avea grijă de mine și mă proteja de tot răul din lume și de toți oamenii răi.

Pe măsură ce au trecut anii a început să îmi fie din ce în ce mai clar că fratele meu nu o să apară vreodată, însă tot timpul prietenii mei cei mai apropiați erau băieți. După ce testasem ambele lumi, m-am decis că rozul, fustițele, rochițele și toate lucrurile aferente erau doar pentru „divele” școlii sau a liceului, iar eu umblam ca nebuna, îmbrăcata în negru din cap până în picioare inclusiv vara, când erau 40 de grade afară, cu dermatograful întins pe jumătate de față, cu ruj închis la culoare și cu nu știu câți cercei. Toate astea au dus la disperarea mamei mele care mai avea puțin și își vindea sufletul doar-doar să mă vadă purtând fustă, tocuri sau oricum, ceva care să ateste faptul că sunt fată, nu o formă ciudată de viață care se plimbă fără sens prin oraș. Așa a fost adolescența mea. Nu pot sa spun că am fost un adolescent ieșit din comun, ci am făcut tot ce fac adolescenții. Am condus lumea din umbră (sau așa credeam), am întârziat mereu acasă, am trântit uși, telefoane, geamuri când m-am enervat, am țipat la ai mei, am plâns două ore întruna ca după alte zece minute să râd cu cea mai mare poftă. Am iubit. Sincer și cu ardoare. Mă rog... tot ce scrie în manualul adolescenților am făcut. Ah, evident, tot atunci m-am apucat de fumat și tot atunci m-am decis că e momentul să mă îmbăt pentru prima dată. Țin minte că uneori mai auzeam din gura tatălui meu cuvinte ca „sacrificiu”, „compromis”, sau „mai lasă porcăriile și pune mâna și formează-te ca om”, dar la vremea respectivă pentru mine toate astea nu erau decât un alt subiect de făcut mișto. Cum adică? Ce? Eu nu sunt formată ca om? Eu știam perfect ce voiam să fac în viață. Urma să termin liceul, să dau la actorie și după aia să ajung pe scena TNB-ului zi de zi. Bănuiesc că nu mai e nevoie să vă spun că nici măcar nu am mai dat admiterea la UNATC, darămite să ajung pe scena vreunui teatru. Deci da. Am fost un adolescent ca oricare alții. Sigur că e cel mai bun până când își dă seama că nu e.

Dar să vă fac să vă înțelegeți care e legătura dintre cele două paragrafe de mai sus. Doamnelor și domnilor, am un frate. L-am găsit când avea 14 ani și eu 24 și era un copil frumos, cu părul vâlvoi care îmi vorbea cu dumneavoastră și care mă enerva doar pentru că o făcea. Și după ce am fost într-o tabără de o săptămână ne-am apropiat mult mult. Mi-am dat seama că e un copil tare mișto. Din toate punctele de vedere. Cu un suflet cât un palat din basme, cu o modestie cum eu la adolescenți nu am văzut până atunci și cu un râs molipsitor și colorat pe care îl auzeam doar în momentele în care se simțea fericit. Și nu știu cum, așa... din senin am decis amândoi că o sa fim mai mult decât amici, mai mult decât prieteni, că o să fim frate și soră. Și pentru că eu eram pregătită pentru asta (doar visasem toată copilăria la așa ceva, nu-i așa) mi-am asumat-o de la început și eram convinsă că o să fiu sora model și până și frații cei mai frați o să fie geloși pe noi.Bănuiesc că v-ați dat deja seama că nu a fost chiar așa. Frații cei mai frați nu au fost geloși pe noi (sau poate da, că nu am întrebat), dar în nici un caz nu am fost fratele și sora model. Ne-am certat. Rău. Ne-am și împăcat. Dar după aia ne-am mai certat. Ne-am zis lucruri pe care nu ar fi trebuit să le zicem, ne-am zis lucruri doar ca să fim siguri că îl lovim pe celălalt și ne-am întrecut în lupta pentru „care e mai cocoș” și nu ne-a fost clar cine a câștigat. Deci visul meu de a avea un frate și de a fi împreună Batman și Robin nu părea să fie foarte ușor de îndeplinit. Dar, țin minte la un moment dat, după una din certurile noastre, când ajunsesem la etapa de „hai să ne cerem scuze”, Endy mi-a zis „păi de aia suntem frați. Ca să ne certăm. Că dacă totul era perfect, eram prieteni.” Și atunci mi-am dat seama că, de fapt, așa e. Noi nu am avut perioada în care ne certam pe jucării și ne băteam până veneau părinții să facă pace între noi. Nici perioada în care ne certam pe care dintre noi e copilul mai bun și nici perioada în care să ne certăm din absolut orice, doar pentru că ne e din ce în ce mai greu să locuim în aceeași casă. Și asta e foarte bine pentru că am ajuns direct în etapa în care știm că ne putem baza unul pe celălalt pentru orice și niciodată nu ne gândim că trebuie să dăm ceva la schimb pentru sprijinul pe care îl primim, ci doar îl apreciem și zâmbim când vedem că ni se oferă de drag.

Dacă sunt o soră mai mare perfectă? Cu siguranță nu.Uneori sunt prea protectoare cu el, prea mă chinui de răsputeri să îl feresc de toate necazurile și problemele pe care viața are talentul să ni le scoată în cale și de prea multe ori uit că adolescenții vor independență și șansa să se afirme singuri. Uneori mă enervez pe el pentru că nu vede lucrurile așa cum le văd eu, dar uit că eu sunt cu 10 ani mai mare și e normal să avem puncte de vedere diferite. Uneori mă cred mult mai experimentată și cred că eu am dreptate, însă de foarte multe ori mi se demonstrează că faptul că e mai mic îl face să vadă lucrurile mai simplu și mai corect decât mine, care tind să îmi complic existența degeaba. Uneori vreau să îl fac să mă creadă pe cuvânt fără să îi dau argumente și îmi dau seama prea târziu că nu mai e un copil și că e mai aproape de vârsta la care va deveni adult decât de cea la care era copil.

Dacă e un frate mai mic perfect? Nici la întrebarea asta nu pot răspunde cu da. Uneori uită să facă ce promite să facă și uneori face lucruri care nu trebuie neapărat făcute. Uneori se distrează când toată lumea în jurul lui muncește și uneori se trezește mai târziu decât trebuie. Uneori trebuie să ducem discuții interminabile ca să mănânce și să nu stea flămând și uneori are mai mult tupeu decât unii pot digera. Uneori uită să se pună pe el pe primul loc și uneori nu vrea să accepte că e în centrul atenției, chiar dacă asta se întâmplă împotriva voinței lui.

Deci contrar părerii și dorințelor noastre nu suntem perfecți. Nici noi înșine. nici unul față de celălalt. Amândoi greșim și amândoi suntem pedepsiți pentru greșelile noastre, uneori mai aspru decât e cazul. Însă ne-am ales unul pe celălalt pentru a umple golul unei surori mai mari, respectiv al unui frate mai mic.

Și dacă încă vă întrebați de ce l-am ales pe el să îmi umple golul format de dorințele mele din fragedă pruncie, cred că principalul motiv este că este cel mai bun om pe care îl cunosc. Un om care tot timpul se chinuie să împace pe toată lumea, un om care nu se teme să sufere și care are curajul să arate lumii întregi atunci când o face. Un om care își pune sufletul pe masă și pornește de la premisa că nimeni din cei care stau la masă nu o sa aducă un ciocan să îl spargă. Un om care nu râde niciodată de politețe sau fals și un om care când zâmbește o face ca să îi binedispună pe cei din jurul lui. Un om care e alături de prietenii lui oriunde și oricum poate și un om care nu uită niciodată cine i-a fost aproape atunci când a avut nevoie. Un om care se deschide greu, dar când o face îți vine să îl asculți ore în șir. Un om complicat, dar care vrea să fie simplu. Un om cu o voce absolut extraordinară, dar care niciodată nu se va făli sau se va chinui să iasă în evidență folosindu-se de ea. Un om care își dorește să fie trecut neobservat, dar care prin prezență și felul de a fi va ieși mereu în evidență. Un om care va vrea mereu să îi ajute pe cei la nevoie și un om care îi va ignora pe cei care se mândresc cu ce nu e al lor. Un om minunat.

Așadar, nu cred că eu am voie să afirm că eu l-am ales pe el să îmi fie frate mai mic. Ci doar „sunt super fericită că el m-a ales pe mine să îi fiu soră mai mare și să îmi dea ocazia să fac parte din ce o să devină”.

Sunt cea mai mândră soră mai mare din lume. Și, la sfârșitul fiecărei zile, când fac bilanțul, el este mereu pe lista persoanelor de care mă bucur enorm că fac parte din viața mea.